vineri, 2 noiembrie 2012

În încercarea de a rezolva un cub Rubik neprețuit



Și-acum mă apucă râsul când mă gândesc la teoriile tale de-altădată, asezonate cu o spumă de bere supraapreciată de prea multă lume. Eram odată pe terasă sus la Croco și țin minte că atunci ai debitat prezumția conform căreia, după tine, Dumnezeu ne-a dat alcoolul ca pe un soi de lubrifiant social: ca să-i facă pe bărbați mai curajoși și pe femei mai relaxate. Nici nu-ți imaginezi cât îmi lipsesc azi conversațiile acelea prelungite și necoapte, o recunosc cu garda jos: mi-ai fost un prieten rar și sincer, și am avut amândoi mereu convingerea că nu ne poate speria vreo provocare pe nici unul, chiar dacă, în esență, nu făceam decât să participăm și noi (în felul nostru special) la acest maraton al țestoaselor pe seama căruia se mai amuză uneori timpul. Mă tot gândesc: cum aș putea să recuperez prospețimea glumelor de altădată și entuziasmul de a bate mingea cu tine la o poartă cât e ziua de lungă? Cum aș mai putea eu oare derula acel câmp secvențial al farselor semnate de amândoi cu aceeași seriozitate cu care un artist își semnează tabloul? Sau al orelor de sesiune din facultate pe care le prelungeam cu ideile noastre năstrușnice? Știu, de fapt prietenia noastră nu se bazase niciodată pe ceva fix, și poate asta îmi plăcea cel mai mult. Nu aveam vreo oră fixă pentru a face ceva anume, dar reușeam să ducem totul până la capăt. Poate la fel cum un alergător de maraton va încerca întotdeauna să ducă la bun sfârșit o cursă. Acuma tu ești departe, eu sunt cel puțin la fel de departe. E ca și cum am fi stricat un cub Rubik perfect, elementele constitutive deplasându-se dezordonat ori rupând echilibrul din acea bulă funcțională a prieteniei noastre.

Nu încerc aici să despic firul în patru, să dau vreo gaură la macaroană ori să polemizez asupra adevăratului sens al prieteniei, dar mă preocupă azi consensul în idei dintre doi oameni. Mai ales modul natural în care el se încheagă, asemenea unui vas de sânge. Poate tocmai din cauza rarității unei asemenea întâmplări. Bizar ori ba, cunosc din ce în ce mai mulți oameni dar simt că am din ce în ce mai puțini prieteni. Și asta mă duce cu gândul la tabloul pictorului italian Giovanni Serodine Sfinții Petru și Pavel pe drumul martirului” poate pentru că mi se pare că acea imagine explică două aspecte esențiale ale conceptului de prietenie: în primul rând faptul că doi oameni se pot afla atât de aproape unul de altul încât ajung să nu se mai recunoască, iar în al doilea rând văd acolo că prietenia devine o forță care transcede întreaga explozie de culoare și sunet, și chiar întreaga dezordine socială încadrată de tablou. Și asta mă pune pe gânduri. Mai ales că nu accept fatalitatea perspectivei în care vârsta degradează răbdarea omului, care-și simte tot mai aproape capătul liniei existențiale, și prin urmare se lasă ghidat de o neîncredere oarbă în nou, raportându-se doar la ceea ce a fost bun cândva în viața lui. Repoziționându-și propria axă valorică mereu doar față de vechi.

Eu nu știu unde mă poziționez acum, dar parcă îmi vine greu să mă aud cu o exprimare de tipul: noii mei prieteni. O fi vina contextului care lipsește, nu știu. Ori poate mă las doar dominat de amintirile idilice de altădată, nici asta nu știu. O fi posibil. Dar mă înseninează mereu să-mi amintesc de orele de camaraderie la ceas târziu în noapte când alergam la bere de parcă de asta ar depins de fapt viața noastră. Ții minte? Ne plăcea aceeași muzică, uneori stupidă, alteori gravă. Uneori izbucneam în râs, pur și simplu, pentru a declanșa mai apoi într-adevăr vreo idee viabilă și realmente comică. Gata. Vreau să închei aici. Provizoriu. Pentru că e mult de discutat despre asta. Mai ales fiindcă mă paște mai nou primejdia de a cădea într-o capcană căreia puțini îi pot face față: să gestionez o prietenie cu o femeie sau să cedez unor sentimente profunde și să mă îndrăgostesc de ea? Ea îmi zice că n-aș avea pentru ce să merg mai departe și să o iubesc, că nu-i perfectă. Just, i-am replicat eu. Nu, nu e perfectă, nici pe departe. Dar nici Venus din Milo nu are mâini. Și nici Sfinxul n-are nas. Până și Barcelonei i-ar trebui, zic eu, un portar de clasă mondială. Așa e, nu le știu pe toate. Dar devin din ce în ce mai sigur de ceea ce știu. Și știu deja că ea mă face să râd și îmi dă acea stare de potrivire în gând și-n intenții pe care mi le transmiteai tu altădată, dragă prieten vechi. Și-mi vine s-o dezbrac din priviri în fiecare dimineață. Ca s-o verific dacă-i perfectă. Și culmea, încă o mai pot contrazice dimineață după dimineață.






Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu