Metaforă și vis treaz - sau primele notițe despre noi

Azi zâmbim, desigur, numai amintindu-ne. Ne-am dat întâlnire, fără să o știm, fără să o bănuim, pe margine de prăpastie. Din câți eram acolo ochii ți-au căzut pe mine. M-ai atins cu aripa (care uneori se vede-n umbră) și m-ai luat cu tine. M-ai invitat simplu, cu noblețe, în dansul tău de zâmbete, dans pe care numai tu îl știi, ca o pasăre rară ce ești.

 

M-am îndrăgostit pe loc. Din prima clipă. Din prima mișcare. Pentru totdeauna.

 

O dragoste deloc din cele obișnuite. Un amor pe cât de subatomic pe atât de astral. În sensul supradimensionat, sub-celular, desigur, și inter-stelar.

 

La primul contact, privindu-te, mărturisesc că a fost ceva electric, ceva de foc prăpăditor și de apă curgând, de fulger lovind cu gingășie pământul. Prima imagine: mâna ta urmărind cu încetinitorul, pe misterul ovalului feței mele transfigurate de plăcerea mișcării, linia unei sprâncene, într-un gând dansat.

 

Vibrai toată, ca o poezie. Ca o muzică.

 

Parcă te-aș fi văzut dansând ca într-o poveste de dragoste. Ca într-o continuare a unei istorii de amor. În care nu ești începutul, ci urmarea. Fără de sfârșit. Și de la început am avut ciudat de tulburătoarea impresie că de fapt ne cunoscusem înainte de a ne fi întâlnit.

 

Acum știu. Sunt sigur. Ne cunoaștem și ne iubim dintotdeauna. De când mă știu, dansăm împreună, deși nu pot spune în interiorul căror dimensiuni.

 

Și întotdeauna ne cunoaște-vom. Știu asta. La fel cum știu că spațiul dintre noi este erogen. Metaforă și vis treaz.

 

Și, chiar și atunci când nu ne atingem unul de celălalt, ne atingem. De departe. De acel departe care ne face să fim cu atât mai aproape. Ne atingem chiar, dar poate și mai ales, atunci când nu o facem.

 

Carnea dansului-nostru-împreună, este o carne de aer. În timp ce dragostea noastră continuă să se consume arzând ca Roma lui Nero. Și simbolic, și în amintire. Și în cele nespuse, nestrigate, de nespus, de nestrigat, dar și în vorba lui Păcală, cea de toate zilele.

 

Sângele mișcărilor noastre este albastru pentru că are culoarea unei dimineți de cer de vară. Dar este și alb, de culoarea unei foi albe de hârtie care își așteaptă poezia încă nescrisă și poate nici inventată încă. Este și negru precum notele înșirate pe portativul unei suite pentru violoncel ale lui Johann Sebastian. Cântată cu ochii închiși, între rai și iad, de către un Pablo Casals beat de muzică. Are și culoarea pământului arat dar și cea a unui izvor care încă nu știe că e izvor. Numai roșu nu e pentru că ar fi prea ușor de suportat.

 

Chiar și atunci când te privesc realizez că privirile ne sunt întoarse înspre înăuntru. Nu ne vedem. Dar nu e nevoie. Ne știm.

 

Aerul dintre noi, este, a fost și va fi o zonă erogenă.

 

Ceea ce se întâmplă cu noi nu este numai dans. Nu este numai dragoste. Este mai mult, și altfel, decât și una și cealaltă.