Când nu mă gândesc la interviuri cu Toni Morrison și Andrew Solomon, la Zadie Smith, la Yann Martel, la Anthony Doerr, la Pamuk, la Jhumpa Lahiri sau la Wallace Stevens, ei bine, când nu fac nimic din toate acestea, obișnuiesc să retrăiesc în minte momentele de odinioară, când soarele părea mai degrabă mai aproape de mine decât de cer și când fiecare introspecție părea mai reală decât insăși Venezuela pe hartă. Și mă gândesc că probabil mult timp nu am fost nimic altceva decât întruchiparea simultană și prelungită a doi bărbați diferiți. Unul din ei era exuberant, sensibil și vroia să gătească cele mai bune omlete de pe pământ iar celălalt era melancolic, plictisit și voia să mediteze sau să descopere insule dincolo de Chile. "Și care dintre ei sunt acum?" iar apoi mă întrebam "Sunt un al treilea care îi conștientizează pe ceilalți doi?"
Adică din conștientizarea scindării în două a sinelui s-a născut în mine un al treilea bărbat și astfel sinele s-a scindat din nou? Păi și dacă mâine conștientizez că azi am conștientizat cei trei bărbați prezenți în mine? Mi se va scinda sinele în patru? Și dacă poimâine la fel și tot așa la infinit? Care dintre ei sunt eu? Cine sunt? Sunt vreunul din ei? Sunt milioane de bărbați? Dumnezeule, am înnebunit! E nebunie curată la ce mă gândesc acum! Dacă nu mă opresc, o să-mi pierd mințile! Oare așa înnebunesc oamenii? Oare am înnebunit? Nu, oamenii nebuni nu știu că sunt nebuni, probabil visez.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu