marți, 23 noiembrie 2010

Prietenie pe muchie de cuţit..


Nu prea ştiu de ce-ţi scriu. Simt că am mare nevoie de o prietenie căreia să-i încredinţez nimicurile care mi se întâmplă. Poate că-mi scriu chiar mie.”
– Antoine de Saint-Exupery –

De câte ori ies la o bere seara după şapte, şi de câte ori deschid fereastra de Mozilla (pentru a mai vedea unde mă aflu ca un mic bob de nisip ce sunt în harta sahariană a informaţiei păzită de Cerberul Google), citesc şi observ consternat aceleaşi aberaţii repetitive, crunte şi bizare despre ce înseamnă azi “prietenie adevărată”. Domeniu de discuţie care nu are cum să lipsească din elaborata expertiză individuală a internautului atotştiutor de zi cu zi. Şi (ţâc!), m-am gândit serios la prietenii mei. Repet, la...prietenii mei!
Cred că ceea ce nu înţeleg mulţi dintre aceia care ne îndobitocesc cu variate opinii despre amiciţie şi preţuirea celuilalt, este că, de fapt, a ajuta un prieten la nevoie, sau a-l încălzi cu mângâierile tale şi a-l înconjura cu toate acele „sincerităţi” nu înseamnă, punctual, absolut nimic. Fiind căpoşi şi atotcunoscători, nu mai reflectăm la libertatea acordată celuilalt. Criticăm, ne supărăm, judecăm. Mai ales când vine vorba despre prieteni. Sau impunem condiţii. Nu mai înţelegem că Prieten se numeşte omul care te ajută fără ca verbul să fie urmat de un complement circumstanţial de timp, de loc sau de mod!”[Nicolae Steinhardt, în Jurnalul Fericirii].
Privind în urma mea, pot să îmi asum (după majore conflicte interioare, admit) că prietenia poate şi ar trebui să însemne a nu-i încălca libertatea celui pe care spui că îl preţuieşti, şi mai ales a nu-l judeca din punctul tău de vedere (care poate fi real şi justificabil, dar poate nu corespunde experienţei destinului celuilalt). Şi mai înţeleg, a nu- preţui (pe prieten) prin ceea ce îţi convine sau te amuză pe tine, ci pentru ceea ce este, pentru el însuşi, aşa cum l-ai găsit, şi prin ceea ce trebuie el să realizeze ca să ajungă om. Şi nu un simplu manechin.
Timp îndelungat, mi-a rămas întipărită în minte, o observaţie enervantă a lui Mellin de Saint-Gilles, aceea că „O prietenie care nu poate fi sfârşită, nici nu a început vreodată!” Vorbe cu ecou adânc în ceea ce mă priveşte, pentru că mi-am pierdut câţiva prieteni de-a lungul timpului, de care mă simţeam ataşat într-un mod ce depăşeşte îngrădirea cuvintelor de pe această pagină. Din fragedă adolescenţă, am început să cred că un prieten este un alt tu însuţi. Şi că, la un moment dat, există un stadiu al prieteniei unde nu mai e nevoie să vorbeşti spre a te înţelege şi fi înţeles, şi nici să te sfătuieşti spre a acţiona în comun. M-am născut vorbind am senzaţia, fiindcă sociabil am fost dintotdeauna. Comunicativ şi lipsit de inhibiţii. Iar în această conjunctură, prietenii din jurul meu nu au întârziat să apară. Unii, au venit repede şi au plecat repede. Chiar câţiva cărora le-am greşit, şi pentru care prietenia a însemnat mult. Şi bizar, încă mai înseamnă.
Cu un zâmbet pe care îl păstrez de la începuturile copilăriei mele, îmi amintesc prietenii copilăriei mele, cei din vacanţe, de la bunici, sau cei din cartierul în care am copilărit. Oameni care mi-au redat personalitatea de mai târziu, din adolescenţă. Şi cărora ar fi indicat să le mulţumesc, măcar aici, unde scriu. Dar îmi amintesc şi cum, pe la vârsta de 10 ani găsisem în biblioteca părinţilor o traducere ilustrată a Epopeii lui Ghilgameş. Carte care mi-a deformat ideile despre prietenie. Am valorizat prietenia prin ochii şi încrederea lui Ghilgameş şi ai lui Enkidu. Primii doi prieteni ai lumii, aşa cum descoperim din însemnările sumeriene regăsite abia acum un secol şi ceva. Eroi legaţi sufleteşte unul de celălalt, a căror prietenie sinceră deranjase divinităţile. Pe care i-am păstrat în mine, crescând, dar şi pierzând alţi prieteni, din timpul adolescenţei şi ai liceului. Peste ani, am ajuns să îmi dau seama că prietenia ar trebui rezumată doar la aceasta: o prezenţă care se întregeşte lângă o altă prezenţă. Înainte de-a intra la facultate, aveam o altă idee concentrată în minte: că prietenii trebuie căutaţi şi aleşi, iar odată aflaţi, ar trebui caracterizaţi prin tăcerea manifestată între ei. În anii nebuni ai facultăţii, mă certam (tot la bere ieşit, asta e!) cu alţii susţinând că prietenii ar fi entităţi rare, care atunci când te întreabă ce mai faci, aşteaptă să audă şi răspunsul.
Pierzând câţiva prieteni, am ajuns (criticabil de negativist) să cred că prieten e un termen cu aşteptări prea mari, care deziluzionează ceea ce personifică, şi că trăim într-o culpabilă lume a reîntoarcerii satirilor printre noi. Satirii, acele fiinţe mitologice, sălbatice, care trăiau în păduri împreună cu menadele (alcătuind alaiul lui Dionysos). Fiinţe antagonice şi fascinante, senzuale, în care nu puteai să ai încredere şi care se purtau urât de cele mai multe ori. Satirii erau mici de statură, păroşi, având uneori copite şi picioare de cal, asemănători centaurilor, dar şi cu acele coarne mici şi ascuţite, care îi făceau să arate ca Pan, zeul naturii, cel cu sângele înfirbântat. În propria dezolare şi dezamăgire, prietenii mei erau satirii mei. Ocupaţia favorită a satirilor era urmărirea nimfelor care trăiau în locuri paradisiace (situaţie pe care o regăsim şi acum, printre vânătorii de fete de pe Facebook şi nu numai, a căror abundenţă de comment-uri pare atât de haioasă). Satirii apăreau pe scenă (cu ocazia Marilor Dionysii) în postura de clovni, „piesele cu satiri” sau „satire”, un fel de scene burleşti, fiind intercalate între tragedii. Era ceva obişnuit să reprezinţi după câteva drame serioase o piesă uşoară, cu satiri, în care erau luate în râs diferite subiecte (aşa cum se întâmplă şi azi, deseori, când prietenii regăsesc în tine doar ceea ce-i amuză).
Recent, aş fi vrut să port cu cineva o discuţie despre prietenie. Să o redefinesc cumva, să o pot înţelege. Parţial măcar. Să înţeleg de ce te caută foştii colegi de facultate sau de liceu, oameni cu care ai avut o relaţie de prietenie în acele timpuri, feţe pe care încă le mai asociezi cu trăiri şi evenimente din propriul trecut. Prietenii sfârşite, din diferite cauze. Oameni care te caută din când în când, nu cedează unor refuzuri, iar discuţiile cu ei au întotdeauna la bază sintagma „mai ţii minte când?...”, parcă hotărâţi să îi dea dreptate lui Democrit când susţinea că „Acordul felului de a gândi naşte prietenia!” Nostalgia devine puntea de legătură, stâlpul discuţiilor despre trecut, prietenia legându-se brusc. Dar pentru un timp foarte scurt, desigur. Pentru că oamenii îşi caută trecutul în aceşti foşti prieteni. Un trecut a cărui relevanţă este ştearsă de către prezent, care nu mai reprezintă în esenţă nimic din viaţa ta de acum, cu excepţia câtorva momente de resuscitare. Pentru noi toţi, asta înseamnă un exerciţiu permanent de memorie. Altfel spus, prietenii din trecut acţionează asemenea unei oglinde care te prezintă într-o perioadă în care aveai o părere mai bună despre tine. E un fel de folosire reciprocă, tacită, a fostului tău prieten.
Cunosc şi eu (ca mulţi alţii bănuiesc) persoane care se întorc în oraşul natal, la un prieten al cărui calităţi sunt supraevaluate, tocmai din temerea aceasta de a te desprinde de trecutul pozitiv. Cred că toată lumea înţelege nevoia asta, dar nimeni nu vorbeşte despre ea. Şi uite-aşa ajungi să auzi, lângă acel prieten de demult, expresia: „ce tineri şi nebuni mai eram...” Iar una peste alta, până şi reţelele de socializare online (mereu fac referire la ele, scuzaţi-mi meteahna) îţi permit accesul la trecutul tău, dar şi la cel al altora, pe care îl poţi comenta şi rememora după bunul plac. Nu ştiu ce să zic, dar vă întreb: credeţi că se poate reînnoda o prietenie care s-a pierdut în timp, prin aceste puşeuri de memorie? Poate fi dat înapoi timpul petrecut în realităţi diferite şi paralele? Mai putem reîncepe totul de unde ne-am oprit? Eu am dubii serioase în legătură cu asta.
E o situaţie pe care o regăsesc în recent vizionata peliculă autohtonă “Boogie”. Acolo, în jumătate din timpul petrecut împreună, protagoniştii se străduiesc să retrăiască senzaţii avute în timpul liceului, făcând aceleaşi lucru ca atunci, iar în cealaltă jumătate de timp se compară unii cu alţii, pentru a-şi îmbunătăţi, bineînţeles, părerea pe care o au despre ei. Deci o folosire a trecutului pentru un preludiu al bilanţului personal din prezent.
Trăitul în trecut este foarte periculos, pentru că poate pune o barieră evidentă evoluţiei personale, dar totuşi el reprezintă rădăcinile tale adânc înfipte în pământ, precum şi tulpinile tale supraterane. Prin urmare, să nu uităm cine suntem, fără să ne fie frică de ce am devenit.

P.S.: [Azi e ziua de naştere a unui prieten pierdut, evident, din vina subsemnatului. C., un sincer şi călduros La Mulţi Ani!]
                      


2 comentarii:

  1. Mersi de articol! Aveam nevoie sa citesc asta! Eu am 1 prieten. Si prietenul meu are 2 prieteni, incluzandu-ma pe mine. Amandoi consideram ca e trist asta.
    Fac referire la alti ~- 50 ca fiindu-mi prieteni. Urat.
    As vrea sa mai am macar alti 2 prieteni. Pare realizabil. M-am gandit de multe ori ce nu fac bine si stiu. Am uitat cum era sa treci de un anumit prag, si automat nu mai caut asta.

    Realizez acum ca acest 1 prieten + toate filmele + toate cartile + toti oamenii pe care ii cunosc superficial pentru perioade scurte de timp + toti cei la care fac referire ca prieteni, imi sunt suficienti pentru a merge la culcare 90% din nopti, fericita.

    Si totusi, vreau alti 2 prieteni.
    Vreau sa-i pot suna maine si sa plecam in lume.
    Vreau sa ne jucam cu animalele.
    Vreau sa citim toti in aceasi camera tolaniti pe acelasi divan.
    Vreau sa stam dezbracti si sa radem de burtile noastre.
    Vreau sa radem pe strada ca nebunii.
    Vreau sa fim schizofrenia unul altuia.
    Vreau sa cream ceva impreuna.
    Vreau sa facem dragoste cu natura.

    Restul, necontestat de importante la randul lor, le fac cu altii.

    Paunul alb

    RăspundețiȘtergere
  2. Tin sa te salut, in primul rand! Si sa o fac cu admiratie, atat pentru acuratetea observatiilor tale, cat si pentru faptul ca exista reactie la ceea ce doresc eu sa postez aici!
    E valabil si pt mine faptul ca "a numi prieten pe cineva" ca si cadru de referinta, e un lucru destul de urat. De altfel, relatiile de prietenie intre oameni s-au deteriorat in contextul unei goane nebune de a acumula mai mult decat cel de langa tine. Superficial acordam aceasta titulatura unor oameni care nici macar nu se apropie de definitia fireasca a conceptului de prieten, si uite-asa se ajunge deseori la situatia cand multi cauta de fapt un prieten si nu un partener de viata (iubit, iubita). Confundandu-se aceste doua roluri, apar ulterior alte conflicte discutabile si ele.
    Personal, sper sa gasesti cei 2 prieteni. Sa creati un cerc puternic, inchis, formidabil si intim, cu o gestica si un limbaj specific, intr-o maniera naturala si simpla. Iar restul lucrurilor, in continuare, sa le faci cu altii. Cred ca e cel mai bine asa.

    RăspundețiȘtergere