Ei bine, m-am născut într-un cartier muncitoresc, într-o familie de muncitori. Pe o stradă de muncitori, unde oamenii se cunoşteau cu toţii în funcţie de locul de muncă primit dinainte de 1989 sau eventual se împrieteniseră pe acele autocare şubrede care îi ducea şi îi aducea dinspre fabrici acasă. Pe strada mea, mulţi copii, iar în carter – 2 şcoli. Pentru că ai mei nu îmi dădeau bani pentru atenţii la şcoală, de un 1 Martie i-am dat profesoarei de biologie din clasa a 5-a un mărţişor mic, o floricică de aluminiu, aşa erau pe atunci. Cu sprâncenele ridicate, l-a ridicat să-l vadă toată clasa şi a ţipat: “Băi Vas, pe ăsta să i-l dai lui maică-ta, auzi?” Nu m-am supărat, pentru că mama mi-a spus în copilărie că numai oamenii mari au voie să se supere sau să enerveze. Eu m-am supărat o singură dată, când am întrebat-o pe profesoară dacă şi directorul şcolii noastre poartă tot pantofi de vinilin ca ai mei care te taie la glezne. Atunci, profesoara mea de biologie mi-a dat o palmă de mi-a trecut toată supărarea pe viaţă, plus un sfat prietenesc să nu mai vorbesc urât despre domnul director.
Am crescut fără supărări, chiar dacă prin clasa a 10-a a trebuit să mă angajez pentru a avea şi eu bani de buzunar. Era iarnă, şi aveam vacanţă 3 săptămâni. Un bou. Aşa îmi spunea tata pe atunci: “Am crescut un bou la uşa mea, 16 ani ai mâncat degeaba!” Aşa că mi-a dat una după cap şi m-a trimis să mă angajez la o fabrică. Ucenic la Nea Fănel, la presa de 35 de tone. “Ce faci băi mânzule?”, m-a întâmpinat el voios. “Nu ştii nimica, nu?” “Nu ştiu!”, i-am răspuns. “Bine, atunci du-te la Nea Vasile să-ţi dea el ceva de lucru!” Nea Vasile era maistrul din secţia respectivă. Care m-a luat tare, din prima: “Ce vrei bă? Aaa, tu eşti băiat de oraş! Voi orăşenii sunteţi nişte putori! Pune mâna şi cară flanşele ăstea din spatele tău în ţarcul din curte..!” Trei zile am tot cărat flanşe de oţel, cam două vagoane, după care l-am întrebat din nou pe Nea Vasile ce să fac. “Du-le înapoi înăuntru!”, mi-a spus. Le-am dus. Norocul meu a fost o ninsoare care mi-a umplut vremea alte trei zile. Am dat la zăpadă cu lopata prin toată curtea fabricii. Doar eram mânz, nu? Că ăia bătrânii nu puteau, ei se dădeau cu saniuţa prin hală. Pe la amiază mă trimiteau după 8 săniuţe de vodcă la alimentară. Mi-au spus că dacă mă prinde directorul e treaba mea, nu m-au trimis ei. Dacă ciripesc, se ocupă Nea Sandu de mine. Cu un levier, desigur.
A fost primul meu job serios. Am fost muncitor în fabrică aproape trei săptămâni. În timpul ăsta au murit 4 muncitori acolo. Trei de comă alcoolică şi Nea Sandu de ciroză. Într-un final mi-am dat demisia şi am spus acasă că m-au dat afară. Fiind un prost, am învăţat să lucrez pe calculator. Iar noaptea mă afundam în cărţi. După doi ani, am terminat liceul şi am ajuns la facultate. La Sociologie. Uneori mă mai întâlnesc cu vechi prieteni, care prima oară mă întreabă ce salariu am. Eu nu-i întreb. După aceea mă întreabă ce lucrez, şi de ce nu lucrez în Corel. Dacă le explic puţin, nu prea înţeleg ei mare lucru, şi schimbă subiectul. “Ce e aia sociologie sau antropologie? Studiezi creierul oamenilor? Sau descoperi schelete de oameni? Bă Roberto, tot aiurit ai rămas! Dar de însurat când te însori? Să te-aşezi şi tu la casa ta, îţi iei o nevastă, faci un copil... Sau îl face nevastă-ta cu altcineva! Hai mă c-am glumit...”
Am stat la ai mei vreo două săptămâni, în acelaşi bloc, de muncitori. Foşti muncitori. Acum toţi sunt pensionari. Şi am văzut cum o babă s-a dus până în centru la piaţă că să îşi cumpere ulei. Că e acolo cică ceva fabrică sau depozit şi e mai ieftin cu 50 de bani. Iar abonamentul pe autobuz e gratis pentru ei. A luat 20 de litri de ulei. O economie splendidă, dacă stai să te gândeşti. Când a ajuns acasă i s-a făcut rău şi a luat medicamente de 50 de lei. Noroc că şi ălea sunt compensate şi întră la gratuităţi. Am văzut şi cum o altă babă din bloc e mărinimoasă din cale-afară. Aruncă mâncarea pe geam la câini. Mai cade şi pe maşini, dar noroc că ăia micii se suie pe ele şi mănâncă de acolo. Lasă că ăia cu maşini au bani oricum să le vopsească dacă se zgârie. Pe urmă, cineva a aruncat într-o zi pe toboganul de gunoi un vas de WC. S-a înfundat. N-are nimic, se taie burlanul şi se pune altul, că e la comun. Nu costă mult. Altă babă ţine aragazul aprins zi şi noapte, fie vară fie iarnă. Numai aşa poţi să faci economie la chibrite.
Iar tinerii de liceu sunt cu totul altfel azi. Sunt mai dinamici, mai occidentali. O gaşcă de pe strada mea are câini de bătaie. Pentru pariuri, că din muncă nu te alegi azi cu nimic. Câini fără botniţă, care mai sar şi la copii, dar vorba aia, nu îi pune nimeni pe copii să iasă afară. Ce, n-au Cartoon Network? Că noi aveam când eram mici... Tinerii trăiesc azi viaţa din plin, până la amiază stau pe calculator, iar după-amiaza la grătar în spatele blocului. Adoră viaţa în natură. E frumos. Aşa e în România. Doar eu am rămas un bou. Că o să vreau şi eu cândva să ajung pensionar şi să am o pensie de 20 de milioane vechi, abonament gratis pe autobuz, tratament la băi climaterice şi televizoare câştigate la teleconcursuri. Aveau dreptate cei bătrâni: “pe mine mă bătea meşteru şi bine mi-a făcut!”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu