Comunic cu Dumnezeu fiindcă e singurul care nu mă corectează atunci când greşesc. Mi-l imaginez zâmbind, ştiind dinainte că voi greşi şi data viitoare într-o situaţie similară. De obicei comunicăm. Lui îi place să m-asculte. Chiar şi-atunci când sunt ironic. Mai vrea să mă-ntrerupă din când în când, dar pe tăcute îi spun prea multe, nu prea îl las să mă contrazică. Nici măcar atunci nu se enervează, distrat probabil de propria lui creaţie vorbitoare. Ah da, am uitat să vă spun. Eu nu sunt religios. Cred profund, dar nu ştiu dacă asta e suficient să fiu numit credincios. Totuşi, să spunem că sunt credincios. Fiindcă cred. El ştie asta, îmi demonstrează zilnic, atunci când mă inundă cu singurătate. Nu merg la biserică, dar spun seara câte-o rugăciune. Moment foarte scurt şi intens. Nu o rugăciune formală, mai mult un dialog. El m-ascultă, ştiind, la fel ca Lawrence Peter că: „Nu devii creştin pentru că mergi la biserică, la fel cum nu devii maşină pentru că mergi la garaj.”
Voi cum îi vorbiţi? Pe bune întreb. E ciudat ca în mulţime mai mult îi arăt, ca să-l provoc, însă în singurătate tonul îmi devine uneori grav. Sunt secunde ale nopţii în care îmi aud în ecou propriile-mi gânduri. Şi îmi pare ciudat, că pare că ne ştim dintotdeauna, deşi nu am căutat niciodată divinitatea în pietre sau în ziduri. M-am asociat ideii că divin este tot ceea ce e viu, iar inteligenţa umană e o formă concretă a divinităţii supreme. Asfixiat în lecturi filosofice, în adolescenţă credeam că nu poţi vedea sau atinge divinitatea prin simţurile umane grosiere. Frânturi mature au mai rămas în mine din acea perioadă. Şi îmi amintesc seri de negare, de contradicţie, de nenoroc. Abia după câţiva ani ciudaţi am înţeles că divinitatea nu trebuie căutată, ea e şi o parte din noi. La început, mă îndoiam. Recunosc. Dar el ştia că eu întotdeauna mă conving singur.
La biserică însă, am ajuns de câteva ori. Am simţit solemnitatea locurilor, dar m-am camuflat în propriile-mi meditaţii, am sperat la o discuţie unu la unu. Dialogul nostru e de fapt o partidă de şah. El ştie sfârşitul dinainte, dar mă lasă să mă bucur pentru câteva mutări temporar inspirate. În fiecare biserică am văzut mulţi semeni care se străduie. Se străduie să pară mai credincioşi decît alţii. De parcă am participa la o competiţie. Unii te privesc urât, arătându-ţi foaia de vechime, ştiindu-si locul exact pe care se aşează, bolborosind dinainte propoziţii dintr+o rugăciune intonată de preot. Aşadar am văzut că unii meeg la biserică în speranţa că Dumnezeu verifică prezenţa. Am văzut priviri preocupate, simţindu-mă vinovat la ieşirea din biserică, poate mai mult decât împăcat. Ştiţi, uneori biserica îmi pare o ultimă fosilă feudală supravieţuitoare modernităţii. Un loc contradictoriu, care amestecă sentimentul de teamă cu cel de linişte. Dezorganizează melanjul principiilor democratice în care ne învârtim. Râmân, la ieşirea dintr-o biserică, indiferent de ritul de care aparţine, cu impresia că biserica ne selecteză pe noi, şi nu invers. Ca nou intrat în ea, îţi vine să nu repeţi aceeaşi greşeală a doua oară. Gândindu-mă la asta, ieri mi-am amintit o replică spumoasă a regizorului sârb Emir Kusturica, care metaforiza într-un interviu: „M-am săturat de democraţie. În democraţie oamenii votează să-şi aleagă primarii. Am vrut să ridic un oraş în care să-mi aleg locuitorii.” Nu am idee după ce repere de credinţă se ghidează prietenii mei, sau cunoscuţii cu care interacţionez zilnic. Îi văd energici şi luminoşi. Diferiţi de cei pe care i-am observat în spaţiile bisericeşti. Câteodată, îi văd indiferenţi. Şi observ că atunci când moare un om bun, acest lucru ar trebui să aibă un impact asupra lumii. Cineva ar trebui să observe. Cineva ar trebui să sufere. Şi văd că nouă ne pasă de familie şi de prieteni. Probabil dintr-o constrângere evoluţionistă. Şi din acelaşi motiv nu ne pasă de nimeni altcineva. Dacă am ţine la toţi oamenii la fel, fără discriminare, nu am putea să funcţionăm.
Comunicarea cu divinitatea a fost pentru mine un impuls. Şi o şansă. M-am ascultat pe mine însămi. Să faceţi şi voi asta. Am legat astfel sensuri pentru propriile-mi acţiuni din zile încărcate. Chiar dacă poate credinţa nu contribuie întotdeauna la luarea unor decizii importante, ea le întăreşte. Le evaluează chiar (Ce mai e viaţa fără capacitatea de a lua decizii tembele?). Nu ştiu dacă vă pot explica modul meu de a crede. Nu-mi cunosc nici începutul, nici sfârşitul credinţei. Nici măcar atunci când cu supărarea în traistă revin uneori în faţa colii albe de hârtie, dintr-un imens plâns sau râs lăuntric, ce atrage după sine deseori concluzii ce mă determină să-mi revizuiesc orice deschidere naturală înspre alţii. Sau orice încredere în cei din jurul meu. Credinţa îmi e explicaţie simplă. Timpul nu pare un deşert zadarnic, ci pare învăluit de rost şi de un parfum inefabil. În fiecare dialog direcţionat către divinitate, ajung să mă „bucur în timp”, şi să cresc neobservat. Mă gândesc la sunetul cuvintelor lui Steinhardt, solidificate atât de adânc: „credinţa, în fond, reprezintă o trecere de la dreptate la dragoste!”
În felul acesta, eu cred. Dincolo de paradoxuri. Nu din frică. Din raţiune. E o credinţă umanistă, în care frica nu e niciodată un argument. Credinţa e bunătatea şi blândeţea din ochii celor trişti, şi a celor care zâmbesc pentru că se bucură pentru răsăritul de a doua zi. Aşadar, argumentele punitive îmi par aiureli, la fel cum i se păreau şi lui Alfred de Vigny când ne scria că „am prea multă stimă faţă de Dumnezeu ca să mă mai tem de Diavol.” Cred, chiar cred. Mai ales că m-am ales gratis cu puţină raţiune. Acel strop de miracol care ne ţine firea în momentele de restrişte interioară. Acel miracol din infernul societăţii. Numai mintea noastră poate face din rai iad şi iad din rai.
Credinţa este în fond ceea ce face o persoană cu propria singurătate. Petre Ţuţea spunea, într-o memorabilă expresie, că ea “este expresia unui mister trăit.” Credinţa bănuiesc că nu trebuie expusă formal, ci trebuie asociată binelui din noi. În mintea şi-n sufeltul omului poate fi un câmp de vise, un cer înstelat, fragmente din copilărie, poate fi o pajişte de flori, secunda fericirii, sărutul îndrăgostitului, încrederea celorlaţi, o strângere de mână, un templu sau o mângâiere. De aceea, dragostea ar putea fi credinţa noastră. Aşadar, nu mă numiţi nicicum. Nici creştin, nici credincios. Decideţi-vă asupra unei alte denumiri. Ca şi Ghandi, care zâmbind în timpul unui interviu, ne amintea justeţea lucrurilor noastre uitate: „Îmi place Hristosul vostru. Nu-mi plac creştinii voştrii. Creştinii voştrii sunt atât de diferiţi de Hristosul vostru.”
Cred. Şi nu ezit să mă tot întreb de ce corpurile noastre până la urmă cedează, uneori când avem 90 de ani, uneori chiar înainte să ne naştem, dar se întâmplă întotdeauna. Chiar fără nici un pic de demnitate. În faţa sfârşitului vieţii, probabil nici nu contează ce ştii să faci cât important devine să înţelegi ceea ce ai făcut deja. Un trai demn va fi probabil incomplet fără un sfârşit demn. La capitolul ăsta trebuie să lucrăm şi să reflectăm continuu, in afara sau înăuntrul zidurilor unei biserici. Eu am făcut primul pas atunci când am înţeles gluma lui Ralph Stoll: “Diavolul nu se luptă cu cei din birt, el are de lucru cu cel din biserică.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu