duminică, 30 ianuarie 2011

Paradoxul dragostei absurde.


Când joci după reguli, doar cei din jurul tău sunt fericiţi.
-          Doctor House -



Ea te ia aşa cum eşti. Dar pe urmă vrea să te schimbe. Reuşeşte. Deşi, nu te întreabă dacă zâmbeşti, dacă te mai gândeşti... Nu se interesează dacă îţi e cumva sete, somn sau foame. Nu-ţi ştie obiceiurile, amintirile şi fotografiile din fiecare gând. Nu are cunoştinţă de răbdarea sau de priceperea ta. Nu-ţi cunoaşte istoria şi sensibilitatea. Toleranţa nici măcar atât. Nu-ţi ştie trecutul văzut sau nevăzut şi nici nu-i pasă că nu-ţi pasă nici ţie prea mult de existenţa ei. Ea e de fapt la alţii. Nu vrea să se atingă de tine. Habar nu are că ţi-era bine – poate prea bine – fără ea. Că pe atunci, n-aveai nicio singură lipsă. Când te caută, nu-ţi bate la usă. Nepoliticoasă, intră. Fără să salute.
Dispreţuitoare, nu dă nici doi bani pe experienţele, punctele tale vulnerabile sau pe trăsăturile tale pozitive. E nemiloasă. Crudă. Culmea, ţie îţi pare dulce la-nceput. Nu e deloc electivă. Pentru ea, nu e importantă frumuseţea sau urâţenia ta. Maiestuos, ea nu se sinchiseşte vreodată de propria-i dulceaţă, e ca o lovitură neprevăzută. Te ispiteşte cu atâta pricepere, încât orbit te culci pe şine de tren. Asurzeşti aşa întins pe ele, iar în orizont cerul se înnegreşte din câteva bliţuri succesive. În faţa trenului din depărtare, te mângâie şi alege ce-i mai bun din şifonierul tău. Îţi râde, se joacă cu tine, asemenea unui copil drăgăstos şi obraznic. Pe care îl cerţi tocmai din ataşament.
Oamenii au numit-o atât de stupid şi neinspirat dragoste. Cuvânt dulce, singuratic sau mai mereu însoţit de acea mică prepoziţie de companie „din”. Din dragoste. Clişeul explicaţional al acţiunilor noastre. Suferim din dragoste. Acţionăm din dragoste. Suferim, inevitabil, din acelaşi motiv. Ca într-un serial de televiziune comic, noi îi aducem ofrande. O lăudăm ori de câte ori avem ocazia. Greşim, dar măcar o facem din dragoste. Pe deasupra, ne autoamăgim continuu că de fapt dragostea ar fi recompensa dragostei. Prometeu săracul, a crezut că descoperind focul, va reda dragostea furată de zei oamenilor. Pentru el, dragostea era foc. Dar dacă acest foc îţi încălzeşte inima sau îţi dă foc la casă, nu poţi ştii niciodată.
Şi eu, am visat cândva că voi deveni un erou camuflat printre ceilalţi oameni dacă voi supravieţui miraculos confruntării cu dragostea neiertătoare. Am visat că-i voi fi un bun prieten. Încă nu aveam toată armura necesară, dar eram convins că voi învăţa repede. Mi-am imaginat o păşune verde şi lanuri aurii de grâu de jur împrejur. Cu o căsuţă de lemn, umbroasă şi mirosind a lemn de fag. Cu geamuri înrămate la mansardă şi cu deschiderea direct spre cerul senin. Un pârâu rece şi un pod lung, din lemn de pădure. Aproape de căsuţă. Totul în trei culori principale: albastru, auriu şi verde. Aveam şi-un leagăn prins între doi stejari bătrâni. Acolo stăteam amândoi. Ne făceam confidenţe reciproc. Eram sursă de umor unul pentru celălalt. Ne obişnuisem exagerat cu prezenţa celuilalt. Mi-era greu să-i descopăr modul de a raţiona, nefiind familiar cu atâta discernământ. Dragostea, acest prieten, mi-a propus mai apoi un antrenament concentrat, pentru solidificarea spiritului. În câteva săptămâni, devenisem un învăţăcel conştiincios, îmi plăceau lecţiile ei. Ajunsesem să mă gândesc la cum era “înainte” doar seara, când mă balansam pe banca din faţa căsuţei mele ascultând rapsodiile neregulate ale greierilor zgomotoşi de câmp. Dacă mi se făcea frig, luam o pătură pe mine şi rămâneam acolo ore întregi. Aşa meditam neîntrerupt la cum era înainte. Gânduri excesiv de efemere. Cu memoria ştearsă complet, dragostea îmi alterase gustul şi mirosul. Toate amintirile îmi rămăseseră fără pulpă. Spicele coapte de grâu deja mă acceptaseră în mijlocul lor. Eram fericit şi inconştient. Asemenea uni copil ştrengar, născoceam giumbuşlucuri. Mai ales în după-amiezile răcoroase, când mă suiam pe acoperişul căsuţei mele. Ca să măsor tot paradisul meu de pe acea pajişte. Era frumoasă lumea mea. Mă minunam mereu. Fără încetare. La orizont, cântece antice.
Când iubeşti, crezi că vei împărţi cu cel de lângă tine şi visul şi drumul. Şi căsuţa unde te-ai antrenat. Focul nu. El e singur, indivizibil în doi. Te ţine locului. Pe tine. Pe cea pe care te-a ales. Nociv, focul ţine doi oameni nedespărţiţi. Dacă eşti departe, focul se măreşte, inevitabil iubeşti şi mai puternic. Focul se face cu mult mai roşu. Exact cât să-i cuprindă la final pe ambii îndrăgostiţi. Focul îţi coace sângele din vene. Venele întregi de-a dreptul. Abia atunci începi să înţelegi că nu eşti un erou, ci un credul. Că dragostea, adică prietenul tău, te-a trădat. Şi focul ăsta din tine îţi îneacă plânsul repetat, ochii încetează să mai usture. Te naşti apoi zi de zi. Schimbat complet şi amărât. Te-ascunzi de-acest foc, ceilalţi cred că ai o problemă cu alimentaţia. Sau cu somnul. Alergi, vrei să scapi. Te saturi, şi-ai vrea ca fuga să-ţi mai fie sacrilegiu. Ai vrea să mai adormi devreme măcar o singură dată. Un somn liniştit. Adânc. Sau să te poţi plictisi. Dar nu vei mai fii niciodată în stare să respiri rece. Mecanic. Devii atât de viu. De fapt. Eşti viu tot timpul. Te doare groaznic. Continui să-ncerci să-l înăbuşi în tine. Nu mai poţi ieşi din nelinişte. El nu va trece niciodată. Ba din contră. Focul ăsta va tot creşte înăuntru. Cum să te împaci cu asta?


[Îi mulţumesc prietenei mele dragi, Andreea, şi sunt alături de ea.]



 

Un comentariu:

  1. Spun eu tot ce ai incercat tu sa explici in doar 3 cuvinte....dragoste, paradox, internet.

    RăspundețiȘtergere