marți, 14 iunie 2011

Farduri negre.


o revăzusem într-o zi.
ca o infantă ce era, stătea răzâmată pe o catifea verde, între flori de lotus culese de samurai tineri prin parcul acela pigmentat cu lacuri sărate.
mă cuprinse o bucurie interzisă să o văd acolo, aproape moartă, evadată din toate acele iubiri inceste, şi-mi amintesc că avea pe buze zâmbetul unui sărut ştrengar. mai păstra din alura aceea aristocratică de altădată, când blândeţea ei de domnişoară liniştea caii albi priponiţi la marginea pădurii. dar pe-atunci nu existau amintiri, iar caii ei albi puteau zbura peste ocean alegând un loc unde să doarmă. foşnetul tăcerii ei îmi maltratase toate cuvintele încă nerostite, şi din câteva priviri am putut repune în scenă întreaga ei dramă: împrejur erau cupe de argint răsturnate şi picături de vin otrăvit, lumânări învechite şi arse, fire din părul rubiniu de altădată. şi chiar şi aşa, nemişcată, îmi părea că tocmai cunoscuse mângâierile unui bărbat din ceaţa dimineţii şi că imortalizarea asta firească a ei venea dintr-o muzică tristă de departe, poate din bucătăria afumată ce înghesuia soldaţi grosolani şi poveşti anoste despre aceleaşi bătălii, mustind de cicatrici purulente, repetând numele femeilor violate. ştearsă cum erai, alţii ar fi putut spune privindu-ţi şoldurile că ai murit de fapt atât de tânără şi nebăgată în seamă, prea repede uitată şi absolvită de dizgraţia bătrâneţii.
mă frapa sexualitatea ta instinctivă şi canibalismul verde al ochilor tăi. erai frumoasă şi revoltătoare şi te-ascundeai prin toate acele mătăsuri spaniole. te vedeam fardată ca pentru o nuntă amânată, acompaniată cavaleresc de şapte samurai prăfuiţi şi cu o duzină de roze pe pianul acela mov. aveai în mână o scrisoare nedeschisă, redactată în caractere arabe de mult apuse, şi ceva anunţa un mare naufragiu dar tu te-ai aşezat din nou în patul tău mortuar, ai pornit subit gramofonul bunicului Chopin care zumzăia nocturne pentru infante moarte de bună voie...




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu