eu trasez linii şi delimitez idei. trasez linii. simt şi cred că o linie nu există din moment ce ea nu este trasată, sau... cel puţin pentru mine, o linie nu poate exista din moment ce nu este trasată de mine.
în lumea mea fiecare gest trasează o linie, un soi de demarcaţie vizibilă. eu cred că a spune truisme şi apoi a-ţi coase buzele cu cerneală e enervant, chiar dacă, bineînţeles, oamenii emit opinii cu ajutorul unei peniţe de stilou. e totuşi un gând reconfortant să stau pur şi simplu lângă tine. de fapt, în preajma ta se împlineşte un moment. în care ştiu exact ce am de făcut. da, încerc să-ţi desenez câte o gură vorbitoare pe fiecare buric de deget... să te urmăresc din umbră în secunda în care tu îţi urmăreşti degetele cum discută, exact, şi degetele de la mână, dar şi cele de la picioare...
ochii tăi mă privesc în tăcere. tu asculţi de fapt şi taci, trasezi linii, delimitezi idei, tragi seara peste noi doi. mă laşi să-ţi aştept privirea aceea încă multe zile de-acum înainte. vecina ta naşte alături un pui de pisică, iar ştirea asta şochează, apare în prime-time la TV, în timp ce tu continui nestingherită să trasezi linii şi să delimitezi idei... faci un duş, miroşi a mentă, te priveşti în oglindă, observi acelaşi colţ trist al ochilor tăi de dinainte de somn, şi ştii că eşti un om cu un copac crescut în spate şi brusc înţelegi că ai îmbătrânit, cazi pe gânduri la fel cum se alunecă pe gheaţă la o vârstă înaintată... şi te gândeşti la ce-ar fi putut să fie, dacă nu s-ar fi întâmplat totul aşa...
şi continui să trasezi linii, delimitând idei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu