Uitasem cât de cochetă
puteai fi în primele zile de iulie, mai ales că ne-am întâlnit întâmplător abia
trei ani mai târziu, în fața la Croco.
Da, era 12 iulie. O caniculă irespirabilă împrăștia oamenii în cele mai umbroase
unghere ale orașului. Pe Pasteur nu
era nici măcar un centimetru de umbră, dar erai ca o puștoaică ce se răsfață în
ditamai ochelari de soare retro și în ditamai converși roșii spălăciți. Aș fi
vrut să imortalizăm momentul respectiv, măcar de-aș fi luat cu mine un Nikon entry level. Cu autofocus,
bineînțeles. Mie îmi plăceau brățările tale exotice și nu-mi puteam dezlipi
ochii de la ele, dar mi-era și o sete teribilă și degetele mi se lipiseră de
tot de o ediție nouă a Ridicolelor Iubiri a lui Kundera.
Îmi spusesem că n-aveai
ce să cauți pe-acolo. Și că nici n-ai fi avut vreun motiv serios să mai fi în
oraș, de fapt. Și totuși, erai la câțiva metri de mine, în carne și oase. Parcă
te așteptai să fiu acolo. Zâmbeai cald. Chill și pașnic. Ca și cum amândoi am
fi depus armele la picioarele celuilalt și ca și cum Pământul nu s-ar mai fi
clătinat de pe axă. Am închis cartea, m-am ridicat de pe banca aceea ferită de
priviri, am îndesat-o în geantă și am așteptat să te apropii. Inima îmi bătea
puternic, de parcă în mine s-ar fi refugiat întreg Big Ben-ul britanic.
-
Heyyy, ce faci?
M-ai îmbățișat, dar nu
auzeam primele tale cuvinte. Miroseai atât de bine și de liniștitor. Un pachet
întreg de replici posibile se repezeau în mintea mea. Dar le-ai întrerupt.
- Mi-a fost dor de tine, de ce n-ai sunat?
Nu vreau să te mai văd niciodată că ești imposibil... Cum e acolo în vacanță,
nu ți-e cald în tricoul ăsta negru? Hai la o limonadă cu mine, vii? Îți place
limonada? Că știu un loc...
Vorbeai repede și cu o
energie ieșită din comun. Mă molipsea starea asta a ta de bine. Aveai ochii
largi și calzi și am simțit sinceritatea lor și bucuria întâlnirii lor cu ai
mei. Ai pufnit ca și Mary Poppins,
m-ai luat de braț și am luat-o în jos, spre centru. Nu mai țin minte exact
la ce terasă am fost. Dar țin minte restul. Că după o vreme începuse o ploaie
scurtă și caldă de vară mijlocie. Că am vorbit tot drumul despre cum
fierbințeala asta a asfaltului ar putea să fie făcută din porii și aburii
respirați de oameni. Povesteam multe. Ca să nu vorbim, de fapt. Ai încercat la
un moment dat să sari peste o mică baltă dar numai ca să-ți legi șiretul. Da,
și când am ajuns tu ai sesizat din prima că din spătarul scaunului meu ieșea un
arc. Eu mă tot foiam să-l evit. Și n-am băut limonadă nici unul până la urmă că
nu mai aveau. Local mediocru.
-
Hey, tu n-ai sesiune?
- Păi am primul examen pe 24. Plec abia
joi seara. Că s-a rugat mama de mine cu cerul și pământul să mai dau și
pe-acasă.
Se vedea că eram încă
atrași unul de altul și că nu punctasem încă toate lucrurile dintre noi. Mi-ai
spus că pot cere oricând nota de plată și că ai timp berechet, că putem schimba
locația, etc etc. Dar cum să vreau să mă mișc de acolo când ochii mei sclipeau
și te măsurau repetat, mă simțeam de parcă anii aceia de distanță nici n-ar fi
fost între noi... Mă făceai să râd și aveam și amintiri multe de care sa ne
amuzăm, ce-i drept. Cum să zic? Erau momente pline. Chiar și atunci când se mai
căsca câte-o tăcere stângace peste cele două pahare transparente cu ceai și
gheață de pe masă.
- Știi ce vreau? Să fim iar ca atunci. Să
ne agățăm iar de un tren personal și să fugim la mare cu bani puțini și
dragoste multă, ca-n anul doi de facultă... Ce zici? M-ai mai ține așa în
brațe, 12-13 ore pe tot drumul?
Întrebându-mă asta a
declanșat în mine un întreg circuit de tip butterfly effect. Vedeam toată dragostea
noastră, vedeam fiecare cauză și fiecare efect. De parcă totul ar fi fost un
puzzle necaracteristic al buzelor ei mușcate. Da, o iubisem mult, chiar dacă
uneori tăceam amândoi mult prea mult. Erau tăceri vorbite. Sau chiar dacă nu ne
țineam de mână tot timpul cum trebuie. Deși nu știu dacă există un cum trebuie al ținutului de mână. N-am
mai pus la suflet mai apoi nimic din ce ne afectase. Am condus-o până la gară,
știind că mereu ceva e bine și că știi că ceva e bine dar mai apoi nu mai e
bine. Acum câțiva ani o părăsisem fără să știu nici eu de ce. Dar mi-a fost
teribil de dor de ea după o vreme. N-am spus-o nimănui. Aș fi vrut să existe un
semnalizator al prostiei care să mă atenționeze de câte ori renunț la cineva
care nu ar renunța niciodată la mine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu