vineri, 8 februarie 2013

Dintr-un impuls de suprarealism cronic


Pasiunea mea poate fi văzută ca o tentație săpată într-un tărâm interzis al trupului tău. Eu noaptea fluier și mă întâlnesc iluzoriu cu luna pe acoperiș. E ca și cum m-aș iubi pe furiș cu o femeie mai în vârstă, al cărei trup încă tânăr și prizonier rămâne întins în fața mea ca un lut tăcut și moale. Mai ții minte? A fost ceva încins între noi doi, la început măcar. Era o vreme când știam că înainte de esență a existat pe undeva în mine o margine perfectibilă a adevărului. Și mai erai și tu. Și dincoace de tâmpla reflecțiilor dureroase a existat și un arhipelag plin cu ciulini ai nopții. Și mai eram și noi. Și ne era familiară fiecare împăcare, pe care o urzeam la repezeală din celelalte cuvinte. Te-ai obișnuit să fi mângâiată în fiecare Duminică dimineața, deși știai că Dumnezeu se odihnește și, fiindcă erai prea fragilă ca să te las la voia întâmplării, ți-am amestecat obrazul în pieptul meu, măcar până Luni. Măcar de-aș fi știut la naștere că nu-mi va folosi la nimic nici becul și nici roata. Și că toată tehnologia acumulată de omenire nu mi te va aduce înapoi, că voi rămâne doar cu mărul lui Adam, și cu o urmă în ADN, lăsată moștenire de șarpele nebun care a ispitit-o vremelnic pe Eva. Mi-a rămas doar să scriu, deși îmi vine uneori să-mi afund câte un cui în tâmple, ca să mă aud mai bine ori ca să-mi alung din gânduri ideile tentante ale lui Einstein, toate sms-urile siropoase, grădinile suspendate ale Semiramidei și observațiile lui Jung și Freud. Vezi tu, oriunde m-aș așeza nu-mi găsesc locul, încă adulmec trupul tău otrăvit de plăcere, e ca și cum m-aș scufunda într-o plasmă a amintirilor, unde nu există duminici cu turtă dulce și unde semafoarele nu cântă refrene colorate, ci aduc numai secvențe din luntrea ispitelor carnale. Clădirile pe care le priveam altădată acum nu fac nimic altceva decât să incendieze aerul, cu metempsihicul lor hilar și eu m-am săturat să aștept. Tăcerea ta pulsează într-o specie de cocor origami, pe cale dispariție, pe care oamenii n-o mai așteaptă nici ei. Care s-a transformat într-un pește neon, căruia îi place compania, dar nu pentru multă vreme, fiindcă știe că atenția prelungită îl poate transforma într-un mic dejun delicios. Dar o să mă încăpățânez până la capăt. Și o să te mai aștept. O să fiu mai copt și pigmentat de riduri, dar știu sigur că mă vei recunoaște. O să-ți comand un chimonou de opal, țesut din multe flori de nufăr, și-ți voi pregăti o cadă plin cu apă de palmier, care să-ți răscumpere păcatul primordial, din vremea șarpelui viclean. Și voi privi din colțul potrivit cum la gâtul tău va atârna un colier din patru scoici ovale, ce închid în perle un miez de mister, prin abisul sânilor tăi puternici. Te voi cuprinde cu un prosop înmiresmat, spălat de lacrimi din cireșe crude, culese din pierderea răbdării după atâta așteptare. Voi întineri atunci, voi uita să scriu, nu voi mai știi cum culorile au reușit să-mi roadă ochii, și vârfurile degetelor, și cea de-a șaptea venă. Mă voi vindeca folosind o singură nuanță a ochilor tăi, fixați într-atât de simetric pe chipul tău dornic, de pus pe șevalet. Te voi iubi apoi ca la început, când Dumnezeu m-a izgonit din rai, acuzându-mă de suprarealism cronic.




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu