O zi în care absurdul își pierde grația

Femeia care mă iubește mă vrea scriitor. Și îmi vrea mâinile mai ales. Ca să se înghesuie peste toate celulele ei atunci când se dezbracă. Mi-a cumpărat până și cărți ilustrate în care am văzut nuduri perfecte. Îmi spune că așa voi fi mai inspirat. Uneori, își face mustăți și-și pune o barbă falsă, se amuză și-mi spune că seamănă cu Hemingway, pe urmă se rotește prin cameră și dansează. Dansează cu fiecare stilou și cu fiecare creion în parte. Îmi recită poezii și-mi caută printre hârtii până ce aproape că transformă totul împrejur. Fotoliul, cutia de bere, masa, veioza, călimara, televizorul, toate ajung să fie un fel de curcubee plastice, frumos ornate cu tot felul de bucăți de lemn zgâriat de motanul galben cu ochi negri pe care l-am avut mai demult. Și care a fugit de-acasă.

Femeia care mă iubește (deși nu-i dau nici un motiv să o facă) stă uneori complet dezbrăcată pe pat sau în fața oglinzii. Uneori chiar la fereastră, alteori cu fața înspre raftul de cărți. Îmi cere să-i citesc ceva ca să-mi asculte vocea. E nestatornică în schimb. Îmi fură câte un sărut din când în când. Îi place să mă întrerupă. Și ochii îi strălucesc prea tare. Pornește butonul de muzică. Dansează din nou. Îmi cere apoi să scriu o carte despre ea. Să o descriu ca pe o siluetă care apare încă din primul capitol, într-o pădure plină cu ceață, ca într-un videoclip de-al lui Meat Loaf. Mie cămașa îmi pare transpirată și creioanele mele nu fac altceva decât să mâzgălească hârtia. Înșirui cuvinte, le subliniez cu roșu, galben și verde. Alterori le decupez și le amestec. Cum făcea David Bowie când își compunea versurile pentru melodii. Îmi tot repet în gând minute în șir principiul lui Occam’s Razor, care spune că atunci când toate lucrurile sunt egale, cea mai simplă soluție este cea mai bună. Dar mie nici o soluție nu-mi pare bună. Nici măcar satisfăcătoare. Unghia de la degetul mic mi-a crescut prea tare și îmi abate gândul de la scris. Ea doarme deja dezbrăcată și mulțumită la câțiva centimetri de mine. Toarce și știe că deja i-am căzut în capcană. Îmi cunoaște deja ceremonialul de dinainte de a scrie spontan. Îmi încălzește așternutul. Îmi induce ideea că ar putea exista până și o răsplată.

Femeia care mă iubește bănuiește că gândurile îmi plesnesc pe dinăuntru ca niște biciuri a căror ecouri răsună peste câmpuri. Uneori, prin fereastră răzbește câte-o rază de lumină. Care-i atinge glezna ce miroase a prăjitură de casă. Parcă nici n-aș fi în cameră. E posibil să fiu într-un fel de transă, fiindcă câmpul meu vizual se limitează doar la umbre și fum, la sânii ei micuți, la curbele fine și tentante. O privesc, dar nu pe dinafară. De parcă aș desface-o cumva, ca să mă lămuresc mai bine de ce iubita mea își fumează sufletul prin toți porii sau de ce mușcă cu atâta poftă din mărul meu prima dată. Abia apoi dintr-al ei. Are un zâmbet irezistibil de fiecare dată când se trezește. De parcă ar deschide cutii cu care se joacă. De altfel, mă pătrunde peste tot. O las să-mi umble prin sertare, scotocește prin cutiile mele de amintiri și rupe tot ce nu-i place și, uneori, în aceleași zece minute, e și nervoasă, și fericită, tristă, uimită, bucuroasă, speriată. Niciodată tăcută. Dar eu închid ochii și încep să scriu.

Bărbatul care iubește o femeie (care-l iubește și ea) nu-i refuză nici o plăcere. Nici n-ar putea fi altcumva, mai ales dacă ea se așează obosită pe un scaun cu spătarul rupt ca să citească ce am scris. Uneori mă privește atent, apoi continuă să citească. De parcă ar aștepta să încuviințez totul cu o singură mișcare din cap. Îmi vine s-o iau în brațe și s-o iubesc, e o ispită învelită în piele moale, în cercei și lănțișoare. Mă simt ca un fotograf care nu mai apucă să facă poze, știind că momentul acela va mai dura o vreme. Toate luminile și toate cadrele cad peste ea. Îmi pare că pe fundalul camerei se arată o pădure și cuvinte multe, pavate pe un drum cu sens unic. Cuvinte despre noi doi, despre viitor, trecut și prezent. Neastâmpărul ei revine la viață când își termină confruntarea cu șirurile de cuvinte pe care le-am scris. Se apropie pe vârfuri către mine și abia într-un târziu realizez de ce. Fiindcă pe jos se amestecă sticle de vin și pahare sparte, hainele pe care le-am purtat înainte de a face dragoste, un ambalaj de ciocolată străină, fotografii, cd-uri cu filme și discuri cu muzică veche, toate acele elemente care au deblocat perfuzia și care au făcut ca viața să se zbată din nou în mine, și care au făcut ca absurdul să-și piardă toată grația, undeva, chiar lângă marginea prăpastiei, acolo unde dincolo de neliniște se află încă o neliniște, ce înfășoară la rândul ei o altă neliniște.

Femeia care mă iubește mă sărută acum, știe că am două dungi trasate peste ochi și că văd prin ele femeia din cartea pe care o voi scrie.