Câteva nonșalanțe desprinse de pe strada pisicilor

O pisică are propria ei opinie despre ființele umane, ea nu spune prea multe, dar îți poți da seama și singur că nu ai vrea să auzi tot adevărul, spunea, într-un moment de profundă inspirație, Jerome Klapka Jerome, undeva printre paginile romanului său satiric Trei într-o barcă (fără a mai socoti și câinele). În ultimul timp, m-am întrebat adesea câte pisici viețuiesc pe strada mea: treizeci? cincizeci? o sută? Fiindcă există, desigur, câteva protagoniste pe care le întâlnesc în fiecare zi, posesoare ale unor înfățișări inconfundabile, ale unor caractere bine stabilite și ale unor nume pe care le știu numai eu, dar am observat că există și alte multe, nenumărate, cu treceri meteorice, întâmplătoare, altele care apar, dispar și revin imprevizibil și al căror număr nu mă simt în stare să-l aproximez.

 

Ceea ce este fermecător, însă, ceea ce dă haz și personalitate străzii mele destul de banale, de altfel, este faptul că pisicile, mereu prezente, împrumutând spațiului un haz și un timp numai al lor, nu aparțin nimănui, nu sunt un bun, răsfățat și adorat, al cuiva, sunt, ca să zic așa, pisicile tuturor, pisici publice, sau cum le numește un bun prieten al meu, prieten al lor, maidaneze. Observându-le dezinvoltura, am certitudinea din ce în ce mai puternică că, în antichitate, pisicile erau venerate ca și zeii și nu au uitat niciodată acest lucru. Cumva, într-un mod știut numai de ele, și-au transmis una alteia, genetic, cromozomial, toată mândrețea și verticalitatea din perioada când erau admirate, venerate și consultate pentru cele mai mărunte probleme ale omului. Mă uit în fiecare zi la maidanezele de pe strada mea și realizez că ele nu aparțin nici unei domnișoare bătrâne specializate sentimental în protejarea neamului felin; ele aparțin doar maidanului scăpat surprinzător între două șiruri lungi de blocuri și pe care uneori mai joacă fotbal muncitorii angajați în construcții sau copiii de gimnaziu; ele sunt numai ale băncilor și boschetelor din scuarul vegetând în jurul unui bust de binefăcător ale cărui fapte și nume nu și le mai amintește nimeni, dar căruia niște îngerași de metal se încăpățânează să-i mai întindă cununi; ele sunt ale pivinițelor și beciurilor în care se țineau cândva lemne, sau dulcețuri, ale podurilor în care se făceau altădată afumături, ale acoperișurilor spiritualizate de olane sau urâțite de tablă, ale arborilor care mai supraviețuiesc uimitori și înalți în vreo grădină de bloc sufocată de anexe îndoielnice și garaje improvizate; ele sunt, mai ales, ale mașinilor parcate de-a lungul trotuarelor și sub care aproape niciodată nu plouă, iar când plouă, nu ninge, și când ninge nu pot fi urmărite furând ceva.

 

Pisicile sunt mai inteligente decât câinii, exclama Jack London, pentru că nu poți să convingi opt pisici să tragă o sanie pe zăpadă, și poate că așa și este, pentru că, dacă există ceva cu adevărat extraordinar în înflorirea neamului pisicesc de pe strada mea, lungită între o arteră supraaglomerată și alte câteva străduțe strâmte, este felul în care circulația susținută și zgomotoasă, periculoasă și dezlănțuită nu înspăimântă și nu pare să deranjeze deloc domnișoarele în blănuri idilice și domnii cu mustăți demodate. Dacă există ceva cu adevărat extraordinar în dominarea străzii mele de către pisici este nonșalanța cu care ele știu, atât de natural și lucid, să treacă din câteva salturi printre bolizii ce zboară cu viteze suprareglementare, și calmul cu care ele pot să dormiteze patriarhal la doar o jumătate de metru de goana, care ar trebui să le cutremure, a camioanelor de tot felul.

 

Pesemne că Mark Twain observase și el această independență împletită cu nepăsare a felinelor citadine, atunci când nota pe undeva că dintre toate creaturile Domnului, există doar una care nu poate fi făcută sclavă a biciului, și anume pisica, și că dacă omul ar putea fi încrucișat cu o pisică, omul ar fi eminamente îmbunătățit, dar ar deteriora pisica. Această forță a adaptării, acest masochism încăpățânat în mimarea beatitudinii și în cultivarea suverană a independenței dă măsura sfidătoarelor vietăți, capabile nu numai să îndure orice, ci și să nu aibă aerul de a o face. Tărie demnă de admirație sau slăbiciune meritând numai milă și dispreț, curajul și ipocrizia pisicilor îmi travestește ironic strada buimacă într-un spațiu ce aparține, încă, unui idilic și de mult inexistent trecut. Și mă bucur, zi de zi, că am onoarea de a citi printre mustețe acea minciună eroică pe care motanii o argumentează cu obstinație, torcând vitejește în mijlocul crizei de tuse a camioanelor și printre bufniturile isterice ale țevilor de eșapament, pentru că (nu-i așa?) este foarte dificil să obții afecțiunea unei pisici. Până la urmă pisica este, după cum sublinia mult mai bine decât mine Théopile Gautier în le Capitaine Fracasse, un animal filosofic, adică unul care nu își plasează afecțiunea oriunde.