Mai sunt alții ca noi

Nu știu cum se scrie un text despre nedreptatea legilor. Zău că nu știu. Dar știu că nedreptatea cere ripostă. Pașnică, desigur. Pașnică, de dorit. Așa că hai noi doi, minune cu zâmbet nins, să ripostăm. Să citim în fiecare zi tot ce s-a scris despre înfrângerea nedreptății, tot ce s-a scris despre legea strâmbă și să ne înarmăm cu dragoste și cu răbdare. Să ne înarmăm cu încăpățânarea lui Platon, cu elanul Revoluției Franceze, cu Montesquieu, cu Tocqueville și cu toți ceilalți, să-i luăm pe toți în noi înșine și să-i învingem zâmbind, ca la finalul unei partide de șah în care campionul își subestimează o jumătate de zi adversarul. Hai să-i învingem prin cântec. Să fugă sub zâmbetul nostru. Să le dăruim întunecaților lumină. Vezi tu, minune cu zâmbet nins, ei nu ne pot învinge, ei nu au cum să ne învingă. Noi suntem deja câștigători, noi suntem protestatari ai vieții. Ce fel de lege strâmbă ne poate încetini elanul? Nici una. Nu există armă mai eficientă decât spiritul liber, decât lupta pentru copiii noștrii și pentru zilele ce vor să vină, scăldate în libertate și nepătată conviețuire. 

Hai să protestăm, minune cu zâmbet nins, ținându-ne de mână, cu steagul fluturând pe umeri. Hai să protestăm iar de câte ori vom fi electrocutați de zâmbetul acestui malefic politician să ne aducem aminte de discursul englezoaicei dragi mie, Muriel Spark, și la cuvintele ei pe care le scria într-o carte despre fete sărace: "Orice comunist are o încruntătură de fascist; orice fascist are zâmbet de comunist."

Lumina ne va sta de ajutor. La fel și zâmbetele celorlalți. Noi nu suntem singuri. N-am fost niciodată. Mai sunt alții ca noi. Mai sunt mulți ca noi. Mult mai mulți. Și fiecare își poartă dragostea în piept ca pe cea mai de preț inflexiune democratică.

Uite, poate nu ți-am spus niciodată, minune cu zâmbet nins, dar pe când aveam cinsprezece ani (și nu eram căpitan!) citeam Vanity Fair în timpul orelor de fizică și profa predase o vreme, înainte să mă prindă. Nu știu dacă a fost un 2 sau un 3, nici cuvintele dintr-un lung și ironic perdaf. Doar fețele la început cuminți ale colegilor, întoarse spre mine. Siluete care apoi au început, la unison cu mine, să-și deschidă cărțile de prin bănci. Cărți de literatură, romane, reviste, exerciții de sudoku, integrame, benzi desenate. Toți rezonam în unul și unul eram toți. Iar profa, înfuriată peste măsură, renunțase la orice abuz împotriva noastră. Zâmbeam și aveam zâmbetul nins cum îl ai tu acuma. Și era tot februarie și îmi aduc aminte cum Llosa realiza, în ziua aceea, le televiziunea peruană, o emisiune-documentar despre un bătrân vânzător de înghețată al cărui triciclu străbătea, de o jumătate de veac, străzile din Miraflores. Bătrânul acela nu renunțase niciodată.

Aș vrea acum, iubita mea cu zâmbet nins, să mai văd odată acea emisiune, chiar dacă între cele două zile s-ar putea să nu fie o coincidență strictă - obiectiv și istoric vorbind. Ați putea voi da câteva telefoane?