sâmbătă, 28 mai 2011

Lumânările nu ard până la capăt. Sau despre dragoste.



Nu mai ţin minte când s-a stins lumina, dar cumva instantaneu m-am îngrozit. Pe-atunci, nu reuşeam să văd pe nimeni, nu auzeam nimic, nu înţelegeam nimic. Nu îmi era foame, nici sete, iar primul gând a fost acela că am murit, sau că a murit totul în jurul meu. După două minute s-a luminat din nou totul, ca atunci când revine lumina electrică după o pană de curent din noapte, când toate aparatele electrice îşi reiau cursul de unde s-au oprit, când frigiderul zbârnâie din nou, televizorul redă aceeaşi emisiune stricată de ştiri şi când desktop-ul pc-ului se luminează grăbit.Aşa m-am dezmeticit şi eu în acel troilebuz prăfuit care ne târa din oraş la gară, spre trenul pe care am hotărât să-l revendicăm amândoi.

Erai voluptoasă în ziua aceea, şi stăteai rezemată pe-o bară de inox, discutai banalităţi cu o prietenă, iar eu eram fixat undeva la o jumătate de metru în faţa ta. Ştiam că îmi pândeai fiecare mişcare, că nu te puteai concentra la ceea ce spuneai. Cumva, ceilalţi indivizi din jur păreau evaporaţi, ca şi cum lumea ar fi înţeles că îmi era dor să te cunosc. Îmi părea văzându-te că eu am optzeci de ani şi că tu abia terminaseşi liceul. Nu tremuram deloc, aveai ochii aceia frumoşi şi extinşi. Mă priveai serios, ca să nu-mi fie nici ruşine, nici teamă. Umerii tăi rotunzi şi netezi păreau scuturi pentru roşeaţa aceea din obraji pe care încercai să o maschezi la fiecare zâmbet pe care-l afişai ritmic. Simetria ta mi-a fost fatală. Semănai în fiecare gest cu Emily Blunt, şi parcă te străduiai cumva să îmi explici atracţia, să-mi demonstrezi că totul poate fi logic. Deşi dispreţuiam superlativele clişeice atribuite uneori frumuseţii, fiecare colţ al sânului tâu din acea cămaşă albă mulată îmi înmuia genunchii. Eram timid, şi mă gândeam la ce va spune lumea. Reflectorul acela oglindă din troilebuz parcă contribuia şi el la tabloul nostru idilic. După cinci minute, nu ne mai feream niciunul privirile, iar mie îmi trecea prin tălpi curentul de o mie de amperi din bateria motorului dereglat de sub noi. Nu cred că ai scăpat plasa aceea de plastic dinadins, fiindcă văzusem cum începuse să alunece uşor pe lângă piciorul tău strâns în pantalonul reiat violet. Ne-am aplecat amândoi, instantaneu, nu pentru a repeta vreun gest romantic hollywoodian, şi aproape că ni se atingeau obrajii, în timp ce privirile curioase ni se scurtcircuitau ca două fire electrice. Aveai pupilele dilatate ca o pisică siameză. Aş fi vrut ca acea scurtă călătorie să se prelungească trei săptămâni, să te mai privesc din alte unghiuri.

Am urcat amândoi în acelaşi vagon. În compartimente vecine, iar asta m-a măcinat o vreme. Ieşeam des pe hol, ca şi cum aş fi uitat ceva. Nu ştiu cum arată sufletul unui bărbat consternat în prezenţa vreunei femei frumoase, dar cu certitudine sufletul meu se colorase cu un lichid cald. Nu e vorba de sânge, ci de parfumul tău, ce deja se topise sub şinele metalice de sub tren. Era un parfum condensat. M-am simţit ca un copil blestemat de vreo sirenă de mare când ai ieşit şi tu pe hol. Îţi schimbaseşi cămaşa albă cu un tricou adolescentin verde şi turcoaz. Erai atât de frumoasă încât mecanicul de locomotivă ar fi trebuit să ia o pauză şi să vină să te admire. Cerceii aceia mari te ajutau să suspenzi timpul în loc. Mi-ai întins mâna zâmbind, şi am făcut cunoştinţă. Rămâne pentru mine o enigmă cum putusem să-mi ţin mâna drept, să evit un tremurat uşor sau măcar să mai respir în secunda aceea. Era atâta inocenţă şi-atâta energie în frazele tale încât ai fi putut substitui cu uşurinţă tot combustibilul din tren pentru ca el să nu fie nevoit să se mai oprească vreodată în vreo staţie. N-am mai intrat niciunul din noi în compartiment şi nici n-am fi avut cum dacă ne gândim că prin geamul acela de plexiglas deja ne muşca înserarea.

Aşa m-am îndrăgostit atunci de tine. Aşa am devenit mai bun şi mai curios. Aşa mi-am cumpărat un pat mai mare. Aşa am învăţat să te ţin de mână şi să nu îi spun nimănui despre asta. Nu m-am gândit că există clipe care îţi pot schimba destinul, existenţa sau gândirea. Nu aveam când să o fac de fapt. Natural, timpul meu se suspendase. După toate nebuniile din lume petrecute între noi, mi-ai spus că va veni o vreme când vom ascunde toate nopţile de dragoste, toate secvenţele de tandreţe exotice dintre noi, şi că vom stinge lumânările din casă, fiindcă aduce ghinion ca lumânările să ardă până la capăt.

Poate de aceea, când văd azi vreo lumânare stinsă pe undeva resimt mici dureri încapsulate în interiorul meu şi mă gândesc că deja mi se face dor de tine. Iar de câte ori ţi-ai sprijinit capul pe umărul meu stâng, frumoasă şi rebelă ca o adolescentă, în mine se împrăştia sânge viu, ca un praf de azot într-o apă limpede ce corodează pietrele. Multe săptămâni ţi-am fost învăţăcel. M-ai învăţat că nu te voi pierde nici la stingerea vreunei lumânări, nici la lăsarea serii. Mi-ai arătat că de fapt zilele se repetă. Şi că repetarea lor e un mic dar de logodnă pe care ni-l oferă timpul.

Şi da, m-ai mai învăţat ceva: că fericirea poate porni de oriunde, chiar şi de la o bară de inox a vreunui troilebuz. Că nu e greu să întinzi mâna cuiva pentru a-i afla numele. Că atunci când cineva te-aşteaptă dimineaţa să te ia în braţe poţi găsi străzi cu piersici înfloriţi în amalgamul de cuburi pătrate numite blocuri. Ritmic, m-am gândit să îţi rostesc cuvintele două câte două. Ca să nu uiţi că de fiecare dată când mă gândesc la tine mă aflu de fapt lângă bara aceea de inox, de unde cuvintele ies din stomacul unui candidat la înec, din adâncul unei peşteri emoţionate. Şi da, o să-ţi promit şi eu că vom cumpăra cearşafuri peste care mâna albă a lunii ne va bate la geam.

În dimineaţa asta, mă bruiază de undeva un alt post de radio. Se aude şi-un ceas de perete ce-şi îngână paşii pe cadran. Literele ăstea aşezate în pagină parcă mă străbat ca pe-un drum îngust. Mă aflu pe un pod. La capătul lui ne-aşteaptă un troilebuz, fotografii developate şi întinse pe sârmă, unde revedem imagini din acea zi. Acolo am imortalizat ochii tăi de culoarea şofranului, pielea ta moale ce-acoperea geamul zgâriat al vehiculului acela urban. Sunt toate acele secunde decupate dintr-un abur fin. Le-am revăzut azi şi m-am gândit unde să mergem împreună data viitoare. Asta dacă şi ţie îţi e dor de mine.




 




18 comentarii:

  1. Gandurile pe care le-ai transformat in cuvinte si le-ai asternut pe hartie sa le impartasesti si cu ceilalti m-au facut sa zambesc. Nu suferinta...dulce pe care am simtit-o ascunsa in spatele cuvintelor a avut acest efect, ci sensibilitatea si romantismul perceput pe parcursul povestii. Mi se pare o perspectiva sau introspectiva foarte interesanta asupra trairilor interioare ale sexului tare...(nu doar aceasta povestioara, ci si celelalte publicate pe acest blog) totusi nu pot sa nu ma intreb, (ma refer strict la acest artico), povestea este 100 % adevarata sau o anumita parte din ea este fictiva?

    RăspundețiȘtergere
  2. Cititorule anonim, te salut. O sa raspund concis observatiilor tale: povestea este adevarata. Ea este abia un fragment din cateva emotii pe care o sa incerc sa le impartasesc pe acest blog. Ma bucur ca ai zambit, totusi as fi si eu curios sa aflu in ce mod te-a facut sa zambesti acest articol. Exista multe moduri de a zambi. Si mai am si o sensibila curiozitate despre cum percepi tu in general 'introspectia interioara masculina'. O zi placuta iti doresc.

    RăspundețiȘtergere
  3. M-ai facut sa zambesc...pur si simplu:) cel mai probabil pentru ca nu cunosc foarte multe persoane de sex masculin care sa isi exploreze zonele cele mai adanci ale subconstientului la fel ca si tine, m-ai surprins in mod placut. Mai ales daca toate sentimentele sunt autentice si nu fictive, atunci chiar tin sa te felicit pentru curajul pe care l-ai avut de a le expune public.
    Introspectia este o metoda psihologica bazata pe observarea propriilor trairi psihice, care consta in observarea vietii interioare si in analiza psihologica a constiintei sale, se realizeaza prin monolog interior. In psihologie, are si un rol terapeutic. In general, eu cred ca exista prea putina introspectie in cazul sexului masculin...si uite cum m-ai surprins tu ... De aceea am tinut sa te intreb daca povestea este adevarata...
    Mii de ganduri minunate pentru o zi cat mai frumoasa!

    RăspundețiȘtergere
  4. Îmi place să evit clişeele, tocmai de aceea eram curios să ştiu cu ce fel de introspecţie masculină te-ai mai confruntat tu până acum. Nu neaparat să-mi reaminteşti definiţia introspecţiei. E foartă interesantă exprimarea ta: "există prea puţină introspecţie în cazul sexului masculin..." Din ea deduc o generalizare, sau faptul că te-ai confruntat cu extrem de multe situaţii în care bărbaţii nu scot la iveala ceea ce gândesc, simt sau trăiesc intern.
    Ţin să apreciez ideea că ai citit acest articol şi că te-a provocat.
    O seară plăcută îţi doresc.

    RăspundețiȘtergere
  5. Am vrut sa dau definitia pentru ca pot explica foarte simplu si logic de ce nu am regasit-o in cazul sexului masculin, tind sa cred ca cel mai bine se explica prin faptul ca refuza sa faca asta, chiar daca sunt provocati.
    Tu constitui o provocare prin tot ceea ce scrii, esti ... altfel, (exact cum sugereaza si titlul blog-ului) Spor la articole, faci o treaba minunata:)
    O seara frumoasa!...

    RăspundețiȘtergere
  6. E prima dată când cineva îmi atribuie substantivul "provocare". Asta m-a pus pe gânduri.
    O seară frumoasă îţi doresc şi ţie.

    RăspundețiȘtergere
  7. Provocare in sensul bun, adica m-ai determinat sa meditez asupra unei teme fascinante... intr-adevar in acelasi timp am simtit si o tulburare a starii mele... Daca te-am pus pe ganduri ma bucur pentru ca tu ai avut acelasi efect asupra mea...
    O seara cat mai placuta in continuare!

    RăspundețiȘtergere
  8. Îmi pare extrem de interesant ceea ce spui. Vezi, discuţiile noastre fragmentare pe această temă clarifică cumva un lucru: există două lumi posibile. Una a aparenţelor exterioare şi una camuflată, care cumulează tensiuni şi introspecţii adânci. Tu spre care înclini?

    O seară plăcută şi ţie.

    RăspundețiȘtergere
  9. Nu as fi ajuns sa iti scriu daca nu ma preocupa subconstientul si extraordinara sa putere. Daca toata lumea ar cauta cu adevarat in sine ar gasi acolo toate raspunsurile pentru a fi fericit. In schimb oamenii au ajuns sa se multumeasca sa para fericiti. Tu ce crezi?

    RăspundețiȘtergere
  10. Am o convingere destul de fundamentată că mulţi oameni doar mimează fericirea. Dar, pe de altă parte, dacă latura mizeră şi suferindă a oamenilor ar fi expusă, cum ar arăta de fapt lumea însăşi? De aici se naşte o dilemă puternică pt mine: care e de fapt linia de echilibru dintre a părea fericit şi a fi fericit? La naiba, aş vrea să citesc gândurile celorlalţi.
    Pe tine te-ar tenta asta?

    RăspundețiȘtergere
  11. Dupa indelungi framantari, am ajuns in cele din urma sa aflu niste raspunsuri si sa eliberez o parte din tensiunile si resentimentele acumulate. Tot ceea ce iti oferi interior si toate gandurile pozitive pe care le emiti catre ceilalti vor atrage catre tine gandurile pozitive ale celorlalti. Indiferent daca sunt negre, albe sau gri, subconstientul nu va intarzia sa-si manifeste reactiile fata de aceste ganduri. Probabil aceasta este cheia si consta in efortul fiecaruia de a se autocunoaste si de a fi convins de indeplinirea dorintelor sale...
    Insa traim intr-o lume preocupata de material, cu foarte putina preocupare pentru trairi interioare...
    Eu mi-as dori chiar extrem de mult sa citesc gandurile celorlalti...mi-as dori o lume plina de oameni fericiti. Probabil de aceea incerc sa cunosc o persoana exact cum este, nu cum incearca sa para...
    Tu ce parere ai?

    RăspundețiȘtergere
  12. Ce părere am? Că ai păreri pertinente şi provocatoare. Şi că toţi îşi doresc oarecum să-i cunoască pe ceilalţi aşa cum sunt şi nu cum par, însă cred că poţi fi sincer cu cineva dar asta nu te obligă să-i arăţi ca individ cum eşti tu de fapt. Cred că există un sistem invizibil al meritocraţiei afective pe baza căruia ne dezvăluim adevărata identitate. Celor dragi (sau celei/celui drag) îi vom arăta cine suntem şi ce suntem pentru că merită asta. Mai ales că e un proces reciproc de autocunoaştere. Misterul e componentă societală. Dilema ia forma unei întrebări: cum putem măsura sau ştii dacă cel de lângă noi e cel care pretinde a fi, pentru ca şi noi să-i putem arăta cine suntem de fapt.
    Multe întrebări, puţine răspunsuri.
    Ţi-am răpit toată seara deja. Dar îmi place sensul observaţiilor tale.

    RăspundețiȘtergere
  13. Si totusi, in ciuda pertinentei mele... ai omis sa imi zici parerea ta despre forta energiilor pozitive pe care eu cred ca le putem atrage.
    Eu am o opinie oarecum diferita: se intampla sa nu putem sa le aratam celor dragi cine suntem cu adevarat, desi merita asta ce e drept, dar in acelasi timp nu merita sa ii ranim sau, pe de alta parte, realizam ca nu ne-ar intelege. Si atunci preferam sa fim intelesi si iubiti pentru ceea ce suntem in aparenta, ne e frica sa nu fim acceptati sau poate chiar... sa fim urati pentru ceea ce suntem de fapt...
    Si polemica ar putea continua...
    Sa stii ca a fost o rapire foarte interesanta din cotidian...

    RăspundețiȘtergere
  14. Despre forţa energiilor pozitive mă pot confesa astfel: întotdeauna mă voi îndrăgosti de fiecare om pozitiv, energic sau înţelept din calea mea. Deopotrivă, voi găsi ceva interesant şi în melancolia celorlalţi. E adevărat că putem atrage energii pozitive, dar asta depinde de implicarea şi inocenţa fiecăruia. Eu, spre exemplu, obişnuiesc să mă iau foarte în serios, asta în ciuda jovialităţii mele curente. Deci nu cred că aş fi în stare să atrag energiile pozitive ale altora. Referitor la cea de-a doua parte a comentariilor tale, mă încăpăţânez să cred că poate totuşi exista o persoană care şă ne placă sau iubească pentru ceea ce suntem de fapt. Chiar dacă ulterior, nu ne va sta alături sau ne va parasi. Sunt 2 lucruri care nu se confundă. Îmi place să cred că suntem iubiţi, dacă e cazul, pentru ceea ce suntem şi nu pentru ceea ce am părut a fi.
    Eşti un interlocutor de calitate, să ştii. O să mai repet asta, dragă interlocutorule anonim. :)

    RăspundețiȘtergere
  15. Am citit comentariul tau azi dimineata si mi s-a instalat un zambet pe fata care nu mi s-a mai putut sterge toata ziua. Am zambit altfel de aceasta data...si abia am asteptat sa iti mai scriu...
    Cel mai interesant in raspunsul tau gasesc faptul ca o idee referitoare la ceva mare, in general, fara specific tu o indrepti catre ceva aparte, mai exact catre compatibilitatea dintre doua persoane, probabil aici sunt concentrate cel mai mult toate intrebarile si raspunsurile pe care cauti sa le intelegi... ma apropii de ceva adevar?
    Cat despre energii pozitive, eu cred ca daca dai energii pozitive o sa le si primesti....deci, oricat de in serios te-ai lua, totusi daca simti ca dai si impartasesti lucruri bune / pozitive cu ceilalti, acestea ti se vor intoarce... Asta bineinteles in cazul in care crezi in acest lucru...si tu mi-ai zis ca nu crezi... Apropos, ai vazut ''The secret''? Ti-l recomand:)
    Cu privire la a doua parte a comentariilor tale, iarasi eu ma refeream in general la toate persoanele dragi care ne inconjoara, care includ familia si prietenii( plus persoana iubita)...si carora tindem sa le oferim exact partea din noi care descoperim ca se potriveste in acel tip de relatie. Pe de alta parte, daca persoana iubita de langa tine simti ca da totul, o sa faci la fel pentru ca asa este omenesc, asa suntem alcatuiti, insa depinde...oare putem sa dam totul si sa ajungem sa fim multumiti pe toate planurile? Pnetru ca asta e iubirea de fapt: sa iti incredintezi sufletul cuiva care ti l-ar putea distruge in cateva secunde, dar totusi sa ai incredere ca el nu o va face...

    RăspundețiȘtergere
  16. Apreciez si observatia ta de la final: ''o sa mai repet asta, draga interlocutorule anonim'', pentru ca ai simtit ca o sa mai revin...Si multumesc pentru compliment:)

    RăspundețiȘtergere
  17. Fiindcă acest comentariu al tău a smuls emoţii, am să-mi păstrez dreptul de a-l rumega o vreme. Promit că am să mă uit în mod special la filmul recomandat.

    RăspundețiȘtergere
  18. Oamenilor frumoşi nu le poţi face complimente. Oricât ai încerca. Aşa că am să spun că a fost doar o simplă constatare.
    Mulţumesc pentru consecvenţa comentariilor tale.

    RăspundețiȘtergere