joi, 17 octombrie 2013

Câteva omagii aduse prezentului meu





ultimii doi ani m-au schimbat, m-au finisat,
și mi-au adus aminte că
nu trebuie să-mi fie greu să spun ceea ce simt,
că trebuie să știu să spun NU,
că a lupta pentru amândoi e un fel de sinucidere
că nu trebuie să iau nimic de-a gata,
că nu trebuie să fiu întotdeauna bun
că trebuie să fiu câteodată rău,
că atunci când sentimentele nu pot vorbi, cuvintele sunt de prisos,
că nu trebuie să închid ochii când sărut o fată,
ori când ceva mă doare,
că trebuie să-i închid atunci când strâng pe cineva în brațe
că cele mai frumoase lucruri din viață se simt, nu se văd,
că nimeni nu trebuie să spună vreodată: „Știu suficient,
că trebuie să valorizez ceea ce știu face, și ceea ce mă face diferit de alții,
că trebuie să prețuiesc ceea ce am
dar să caut întotdeauna mai mult,
că nu trebuie să dau atunci când nu am,
că nu am voie ca fericirea mea să depindă de a altuia sau de altceva,
că trebuie să accept că eu am controlul și nimeni altcineva,
că am voie să plâng atunci când doare,
că mi-e permis să râd din toată inima,
că e indicat să-i zâmbești unui străin în loc să-l judeci,
că am dreptul de a fi eu întotdeauna,
că nu am voie să țin capul plecat,
că pot câștiga un joc pierzându-l,
că trebuie să privesc întotdeauna în ochi persoana cu care vorbesc,
că se poate îmtâmpla uneori să-mi fie și mie frică, dar
că nu am dreptul să dau înapoi,
că mai există în mine acel drăgăstos “Te iubesc,
că n-aș putea spune nimănui, în nici un caz „Te urăsc,
că nu e cel mai potrivit să spun „Nu am timp”, timpul fiind
singurul lucru pe care îl avem permanent la dispoziție,
că am voie să dau a doua șansă
atât timp cât primul eșec e plauzibil,
că e bine să am mereu mănușile albe la mine
când interacționez cu alții, dar
că trebuie să știu și când să le scot,
că cea mai importantă persoană din viața mea sunt eu, dar
că eu nu însemn absolut nimic fără ceilalți de lângă mine,
că toate lucrurile din viață sunt temporare fiindcă
nu încercăm niciunul să le facem eterne,
că trebuie să scriu mai des,
că trebuie să zâmbesc mai des, și, cel mai mult,
în ultimii doi ani am învățat
că încă nu am învățat suficient.




6 comentarii:

  1. Eu cred ca desi ai invatat ca inca nu ai invatat suficient, ai invatat totusi destul de mult.
    Foarte frumoase invataturile tale si ma bucur ca le-ai impartasit! :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Salut, Claudia,

      Salut prezența ta aici și comentariul tău plin de apreciere. Viața, dacă o știm asculta, e de fapt cel mai eficient profesor pe care îl avem, fiecare dintre noi, tot timpul la dispoziție.

      Mă bucur foarte mult că ți-a plăcut.

      Te mai aștept cu drag aici, să știi.

      Ștergere
    2. Viata este intr-adevar cel mai bun profesor si probabil ca adesea si cel mai exigent findca de multe ori iti da lectia dupa ce ti-ai rezolvat deja tema gresit. Dar lectia o primim intotdeauna de la viata, depinde de noi daca o invatam sau nu.

      Si sa stii ca voi mai trece cu siguranta pe aici, imi place lumea cuprinsa in blogul tau. :)

      Ștergere
    3. Ești binevenită oricând aici, în casa cuvintelor mele.

      Ștergere
  2. Deşi mi-ar plăcea să îmi spun singură propriile poveşti, am uneori norocul de a găsi scris de alţii ceea ce aş fi vrut eu să spun mai arzător. Permite-mi să îmi asum acest "crez".

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Dacă ți se apretează, dacă se pliază pe sufletul tău, atunci îți îngădui să-ți asumi acest crez. :)

      Ștergere