joi, 17 octombrie 2013

Tu crezi doar în minciunile inevitabile



Tu spui că singurul lucru în care crezi sunt minciunile inevitabile. Să te cred? Să-ți dau crezare? Să mă las vrăjit de ochii tăi blânzi de yak? Blânzi în teribila lor întunecime. O întunecime blândă. Of, și ce blândă întunecime! Tu poți să spui orice, pe tine te iubesc toate elementele. Elementele îți sunt harem. Iar substanțele, cadâne. Până și piatra ți se despică în poale. Și, când ieși afară, vântul îți mângâie obrajii pudrați, amari, ca inul. Focul izbucnește din scânteile contagioase pe care le emană vocea ta, și am impresia că până și lacrimile tale nu formează nimic altceva decât pânza freatică.

Tu spui că nu ești chiar așa de frumoasă cum te văd eu. Dar eu văd legat la ochi cum fumezi pe ascuns un chiștoc de Univers, și cum naști nori pe gură. Ți se revarsă norii pe buze asemenea ectoplasmei. Iar în urechi, lângă cercei, ți se cuibăresc fluturii demenței deja potolite. Așa ești tu. Așa te văd. Ca pe Rhadopis, frumoasa curtezană nubiană de la curtea faraonilor, cea care, atunci când se alinta de una singură îngâna: Ține de-aici!” Și, spunând asta, la fel ca și tine, nu îți dădea mâna spre sărutare. Îți dădea piciorul. La fel și tu, îți întinzi piciorul lung cât agonia și aștepți să ți-l sărut. Merită să aștepți. Poți să aștepți până când degetele picioarelor îți vor fi învelite de buzele mele tremurând a uitare, a Parkinson. Ca valurile mării, care uită de la flux până la reflux câți albatroși pătează cerul.

Ca să mă nasc din nou, trebuie să intru în tine. Să mă naști pe interior. Și asta e bine, e foarte bine, fiindcă tu mă poți naște de mai multe ori, asemeni lui Dionisos. Și, tot asemenea lui Dionisos, la fiecare naștere voi fi beat. De fericire, de frumusețe, de aroganță. Beat de transpirație și de sânge matern, beat de indulgență și de pământ. Beat de pământ ud! Te plângi c-au trecut verile și peste tine, că vei îmbătrâni, că nu vei mai supune bărbații atât de lesne. Sunt atât de demult!, spui. Și că-ți vine să dormi. Că îți vine să-ți smulgi toate stâncile din păr și să scuipi afară oceanele din tine. Ochii tăi sunt prea frumoși comparativ cu așteptarea, și asta îți aduce întotdeauna migrena idolatrizării. Ai vrea să te naști din nou pe tine însăți. Măcar o singură dată. Universul nu-ți mai ajunge. Îți trebuie alt drog.

Așa că tragi pe nas Timp. E mai slab, ce-i drept, dar îți conferă totuși ceva din euforia primordială. Și asta îți place. Chiar și-acum, când expiri, formezi în jurul meu găuri-de-vierme. Tu, femeia fotogenică care-mi spune cu nonșalanță că singurul lucru în care mai crezi sunt minciunile inevitabile.







Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu