sâmbătă, 12 octombrie 2013

In vino veritas




poeții, bețivii, chimiștii, pictorii și inginerii,
nebunii, naivii, fanaticii, credulii, ba chiar și visătorii
au căzut cu toții de acord:
de la minciună ne crește nasul,
dar de la adevăr ne cresc brațele.

eu, poet în felul meu, bețiv de ocazie,
pictor al gândurilor de mai bine și
inginer al iluziilor de tot felul,
nebun după tine până la capăt,
naiv îndrăgostit,
și fanatic după trupul tău,
credul din cale-afară și
visător cu carte de muncă
am convingerea că noi doi
suntem cei mai sinceri oameni
de pe pământ, fiindcă
n-am mai văzut pe nimeni
în afară de
noi
care să alerge la marginile opuse ale lumii
doar ca să se îmbrățișeze
o dată pe zi.

e păcat că nu ne cresc și mai multe degete,
ca să putem comunica mai ușor
prin codul morse,
de fiecare dată când
ciocnim unul în pieptul celuilalt,
să verificăm dacă mai suntem
sau nu acolo.

uite! vezi?  
uită-te la ceilalți oameni
cum se plimbă unul pe lângă altul
ținându-se de mână
și vorbind.
noi doi nu putem face asta decât pe rând:
ori vorbim,
ori ne ținem de mână
pentru că nu sunt suficiente ecouri
să ne ducă vocile
de la un capăt de lume
la celălalt.

tu n-ai observat că lor nu le cresc brațele niciodată?
oare suntem noi doi alergici la adevăr?

hai să ne lămurim
și să ne mințim puțin în seara asta,
înainte de culcare.
dar  cu condiția să ne spunem o minciună frumoasă
care știe să meargă în pantofi cu toc,
pentru că minciunile cu picioare scurte
nu mi-au plăcut niciodată,

deși,
nu știu cum,
toate,
dar toate,
sunt mici de înălțime,
probabil e ceva genetic.

vreau să mai rămâi”, i-am spus.
„o să rămân”, mi-a zis.

a doua zi brațele mele erau mai lungi
iar ale ei mai scurte.

se pare că ești alergic și la minciună, nu doar la adevăr”,
mi-a spus.

am înțeles atunci că ea
nu avea cum să înțeleagă.






2 comentarii: