Matematica mută din spatele tăcerii tale

Uneori țipi, plângi sau te închizi în camera ta. Sunt zile în care ai impresia că nu te înțelege nimeni, că eu nu te iubesc, că nu te ascult, că nu observ noii tăi cercei și rujul tău roșu ca un sânge scurs din mușcătura unui șarpe. Nu îmi pot traduce trăirile în cuvinte potrivite, ori într-o matematică mută care să-ți expună cu mai multă acuratețe sentimentele mele pline, de bărbat îndrăzneț care iubește femeia așa cum stelele iubesc nopțile ursuze, lungi, reci, și polare. Te aștept în bucătărie acum, știu că-ți trece repede, știu că ai momentele tale de dialog năprasnic interior, luptele tale, și, chiar dacă tăcerea ta uneori mă sperie, fiindcă nu suport să văd cum zâmbetul tău pălește, cum își încalță sandalele și fuge de tine undeva departe, foarte departe, la capătul pământului, aș vrea totuși să fiu eu cel care te salvează. Ca Peter Pan. Ca Superman. Când nu e ocupat să fie Clark Kent. Exact, aș vrea să fiu eu cel care te face să râzi prostește, din motive banale, din care nimeni altcineva în afară de noi doi nu ar face-o. E ciudat, dar, după asemenea momente și zile intense, ador să-mi arăți la nesfârșit cum se iubesc un bărbat și o femeie pe scaunul din bucătărie de parcă s-ar afla pe sub macii lui Monet, ori pe frontul vietnamez, într-un sat în care n-a mai supraviețuit nimeni, absolut nimeni, doar noi doi, și asta fiindcă am știut că acolo, pe întuneric, în stufărișul junglei haotice, trebuie să numărăm vocalele din numele celuilalt de la cap la coadă și invers. Sau pe sărite. La fel ca în ziua când ne-am cunoscut prima dată, știi tu, când îmi lungeai și îmi scurtai numele în cele mai tandre și armonice alinturi de care sufletul tău îndrăgostit era capabil.