aveam
de mult timp bănuiala asta neagră
cum
că resemnarea ar fi cel mai lipsit de
curaj
sentiment. nimic mai adevărat. ea e
de
fapt un fel de morfină, un ricoșeu al
lașității
pure, din clipa când ești lovit de
un
glonț în piept și doar o amorțeală și o
căldură
învăluie tot corpul, calmând cumva
cruda
durere cu un dulce leșin, într-un fel de
somn
al trupului. exact, așa e și resemnarea,
un
somn al sufletului pentru că suntem prea
lași
să ne suportăm durerea, să ne gândim
la
ea, să încercăm să schimbăm ceva, și
doar
pleoapa sufletului atârnă greu peste
durerile
tulburi când noi ne spunem rece
o
să fie bine!, într-un tablou de lașitate ce
funcționează
de minune în lumea asta plină
de
păpuși și păpușari care se îngroapă în
mod
onorabil în resemnări, în acceptări,
cărora
pe drept li se mai spune și riduri,
suntem
bătrâni, ai naibii de bătrâni cu toții!
Suntem batrani cu totii intr-adevar, iar resemnarea-i calea simpla ce-o alegem, caci stim ca lupta cu vesnicul tiran numit timp este in 99,9% din cazuri in favoarea sa, iar sansele noastre contra lui sunt infime...
RăspundețiȘtergereResemnarea în fața timpului ar trebui să fie cu atât mai creativă, mai constructivă, nu ești de acord? Avem atât de puțin timp încât nu ar trebui să ne resemnăm, ci să luptăm, să creăm, să mișcăm emoțiile și sensibilul din univers...
RăspundețiȘtergereSunt de acord si un zambet imi apare pe chip de fiecare data cand realizez ca in marea de oameni ce se lasa prada resemnarii inecandu-se, exista cativa ce lupta cu valurile prin acte de creatie artistica. Cred ca arta ne salveaza sufletul...:)
RăspundețiȘtergere