Iubito, câteva milioane de ani, presupun, deși nu știu precis, cred că i-a
luat naturii să ajungem noi doi în situația asta: prima oară tu în brațele
altuia, apoi într-ale mele (pentru o dulce, memorabilă și irespirabilă
perioadă) și din nou tu în brațele altcuiva... E destul de stranie senzația să
știi că pregătirile pentru asta au durat atâta timp. Nu ți se pare? În ultima
vreme, m-am tot gândit de unde ni se trage nouă, îndrăgostiților, un asemenea
teribil supliciu. Să fie de la prima glaciațiune, de la despărțirea
continentelor, de la dispariția dinozaurilor sau de la coborârea maimuței din
pom? Nu știu. N-am ajuns încă la un răspuns mulțumitor. Și nici habar nu am cât
o mai dura până lucrurile se vor aranja în așa fel între îndrăgostiți, la scara
evolutivă zic, încât să nu mai doară.
Iubito, nu știu dacă te-ai gândit și tu la asta, dar câteva milioane de
ani, poate trei, poate șase, au trecut până să se întâmple să te întâlnesc și
doar mai puțin de o bătaie de inimă a universului ca să te pierd. E straniu cum
dragostea ni se pregătește, fiecăruia dintre noi, în cuptorul universului, timp
de milioane de ani și totuși noi renunțăm la ea după câteva zile, săptămâni,
sau ani. Suntem vietăți bizare, noi, perechile de îndrăgostiți. Spune-mi, tu
cum îți explici asta, iubita mea? Ai și tu, oare, dimineața, asemenea bizare
dileme existențiale? Îmi place să cred că uneori ai. Alteori, mă uit la un
păianjen cu pânza goală, și mă întreb: oare cât va mai trece până va prinde un
fluture ale cărui zbateri din aripi înainte de moarte vor schimba cursul
acestor evenimente? Și tot alteori, mă gândesc că peste câteva milioane de ani,
când soarele se va răci, poate o să-ți fie dintr-o dată frig în pământul rece
și oasele tale se vor mișca puțin, foarte puțin, în direcția mea. Dar pentru
mine va fi suficient. Și probabil și pentru geologi, care vor putea demonstra
că fosilele îmbrățișate au reprezentat ființe vii, în trecut.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu