luni, 17 martie 2014

Scrisul ca o consecință



Nu trebuie să înveți să scrii, ci doar să vezi. Să nu omiți, pe cât ești în stare posibil, nimic din ceea ce ți se întâmplă. Nimic din ceea ce simți. Atunci, ai să vezi că scrisul este o consecință. Camus spunea atât de frumos că primul lucru pe care trebuie să-l învețe un scriitor este arta de a transpune ceea ce simte în ceea ce își dorește să simtă alții, și că la început scriitorul reușește asta din întâmplare, dar că, pe urmă, e impetuos necesar ca talentul să înlocuiască întâmplarea. Există și un dozaj de noroc la rădăcina geniului, mai spunea, în continuarea acestei idei, marele scriitor francez născut pe meleagurile Algeriei. În ceea ce mă privește pe mine, ca și cum aș picta un tablou în vopsele, sau ca și cum aș cânta la un instrument, sau ca și când aș face un sport de performanță, dacă vreți, faptul de a nu fi scris de mult îl resimt ca pe o pierdere temporară a digitației, a antrenamentului. Am nevoie de un zilnic exercițiu pentru a fi în formă. Pentru a-mi curăța relația cu lucrurile din jur. Nescriind, uit de fapt să scriu. Și, vă mărturisesc că după o întrerupere îmi sunt necesare mai multe zile pentru a reînvăța să scriu, scriind mai întâi stângaci, apoi din ce în ce mai legat, mai viu, mai sigur, mai colorat. Ca și cum, de fiecare dată, aș lua de la capăt totul și aș trece încă o dată prin toate fazele devenirii mele, exact așa cum un bebeluș trece în trupul mamei lui prin toate fazele formării speciei. Ba chiar mai mult decât atât: nu numai stilul îmi dă palpitații, ci și literele îmi devin ezitante după o perioadă de întrerupere, și chiar mâna însăși are nevoie de antrenament pentru a fi ea însăși. Cât despre creier – această divinitate fabuloasă, de puterea căreia atârnăm cu toții – e atât de greu de spus când este el însuși – năclăit de inactivitate, ruginit de neclintire, ca o materie grea și nepătrunsă de rază sau, dimpotrivă, când e un mecanism neoprit, care lucrează mereu, ca un puls luminos, într-o agitație continuă și într-o perpetuă șuierare de sens? N-am răspunsul științific la îndemână. Dar mă întreb câteodată dacă nu cumva, de fapt și în esență, numai mișcarea este cea care se numește uneori talent, alteori inteligență sau, mai rar, în cazul maximelor viteze, geniu?





 
 

5 comentarii:

  1. nţţţţ.... şi am să-ţi spun că deşi scrisul este 99% transpiraţie, sudoare şi exerciţiu şi doar 1% talent, scânteie, ceea ce valorizează totul este de fapt ea, scânteia. este ca şi cum construieşti un rug: el este doar o adunătură- posibil frumoasă- de lemne, dar fascinaţia o dă de fapt focul. reciproc, degeaba ai scânteie, dacă lipseşte acea materie primă care, aşezată după criterii anume, arde atât de intens.
    şi recunosc la rândul meu că atunci când opresc motoarele exerciţiului meu zilnic, revenirea este ca după boală... grea, ca o ieşire dintr-un labirint de ceţuri. când tac, îmi plâng cuvintele în palme...

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Sunt încântătoare observațiile tale, pisic, care vin ca o impetuoasă completare a ideii mele pe care am dezvoltat-o în minusculul text de față. Hemingway zicea că scrie într-un an 1% genial și 99% mizerii, dar că, prin exercițiul scrisului zilnic, prin antrenamentul scrisului de zi cu zi, știe să arunce la gunoi mizeria din scrisul lui, și să păstreze bucățile de scris genial, care-l ajută la consolidarea unei cărți. Îți dă de gândit ce spunea el. Pentru că tradus altfel, cred că el încerca să spună că dincolo de talent, de materia aia primă pe care pe bună dreptate o invocai și tu, e necesar un antrenament zilnic, tocmai pentru a separa scrisul aparte de cel obișnuit, cenușiu. Un talent care nu se dezvoltă prin antrenament e ca un sportiv junior care o dată ajuns la seniori, este învins în toate meciurile.

      E o temă de discuție fascinantă asta - a felului în care se resimte un scriitor care își întrerupe scrisul zilnic.

      Ștergere
  2. Am zile când nu scriu intenționat, dar parcă mă mănâncă palma, parcă am un impuls de a esențializa cumva în scris tot ceea ce mi se întâmplă, tot ceea ce văd, simt, gândesc. Și multe idei se evaporă în zilele alea, de proprie încăpățânare deliberată. E drept și faptul că nu putem scrie despre tot ce ni se relevă, fiindcă atunci ar trebui să scriem 24 de ore din 24. Să vezi ce scânteie și ce bucurie am în mine când mă reapuc de scris. E ca și cum atunci când ești copil îmbraci din nou, după o lungă pedeapsă, tricoul preferat, despre care tu crezi, copil superstițios fiind, că îți aduce noroc, că reașează lucrurile în normalitatea lor cea mai luminoasă, cea mai prielnică.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. abstinenţa impusă la mine seamănă mai degrabă a boală... desenată între cele două lumi, când nu scriu mă simt incompletă. dar... din carnea şi piatra fiecărei zile aş recunoaşte oricând scânteia: scrisul este o pândă a scânteii... :) aşa simt acum. chiar da!

      Ștergere
    2. Pauza de scris ca boală? Frumos spus. Scrisul ca o pândă a scânteii? Genial spus.

      Ștergere