Un anotimp cu zile în care dimineața mă înțep în deget cu fusul orar

Vara asta ți-a semănat: a fost indiscutabil tumultuoasă și capricioasă. Ca o răscruce construită numai și numai pentru mine. O resimt încă prin toți porii și acum, o expir și o port ca pe un anotimp cu zile în care dimineața mă înțep în deget cu fusul orar și adorm apoi din nou, gândindu-mă numai și numai la zâmbetul tău, ori încercând dinadins să uit zilele în care am fost un skipper pe un velier în ape fără maree. Am digerat sentimental o vară asediată de întrebări, în care l-am implorat pe regizorul din irisul meu stâng să strige cu entuziasm în fiecare dimineață: Motor! Toate acestea numai pentru ca tu, la auzul acestul semnal, să intri sub aceeași plapumă cu mine, cu toată bogăția ta ascunsă, cu sânii tăi ovali și fermecători ca două caravele ce-și ascund comorile, și apoi să regizezi, lângă mine, cu puterea zâmbetului, telepatic, undeva de la fereastră, asemenea unor păpuși de teatru, toate gospodinele de vis-a-vis, atârnându-și aromele la ferestre, îngăduindu-și și ele, asemenea nouă, un moment de visare – ori lungindu-și brațele la ferestre ca să absoarbă firimituri închipuite pe hainele trecătorilor cu chipuri vesele ca perciunii lui Elvis. Sunt singurul care te iubește. Dar sunt eu oare pentru tine singurul? Mi-ar plăcea să știu. Cert e că de când te-am întâlnit, sunt un alt bărbat. Absolut. De când te-am întâlnit, sunt bărbatul care trebuia să fiu, bărbatul care trebuia să fi fost, bărbatul care n-am știut că pot să fiu. Iar până ieri, îmi pare că trupul mi-era nici mai mult nici mai puțin decât o haină de fiecare zi, pe care prea bine o știam și ades o găseam cenușie. Și urâtă. Dar azi, ca urmare a ciocnirii noastre, îmi pare un splendid veșmânt, și prețios! Astăzi, eu însămi mă bucur ca un copil ce-a îmbrăcat prima oară un costum de duminică. Și, mai mult decât atât, ceea ce până ieri îmi părea un lucru mărunt, dăruit de tine, azi îmi pare o comoară sacră. Una rară. Și am senzația certă că toate mângâierile tale mi-au încins ca un inel de aur trupul, și toată carnea de pe el, încă din prima noastră noapte de dragoste. Astăzi, cumva, și totuși nu știu cum, sunt opera ta, și-atât de-adânc îți port în mine sigiliul, încât, dacă vântul te-ar purta undeva departe de mine, și s-ar întâmpla ca eu însumi, vreodată, să îmbrățișez o alta, o străină, atunci aș striga-o, sunt sigur, de fiecare dată, cu numele tău.