marți, 20 ianuarie 2015

Când am ales totuși să cad în lume



Atunci când inima mi se sufocă, ca urmare a dragostei tale, aș vrea să opresc cumva timpul în loc. Să pot accesa oricând momentele acestea care îmi tremură ființa, care îmi electrizează structurile, care îmi deznoadă viața, gândurile, sensurile, tumultul sângelui, sau clipele când pedalez cu o bicicletă înspre stele și pe urmă înapoi spre dragostea ta, spre buzele tale, spre toate cascadele ascunse ale fericirii pe care mi le dezvălui ademenitor și cu o știință exactă mie, numai și numai mie, inițiatul absolut în tainele iubirii tale demnă de un altar sacru și de un templu închinat în exclusivitate numai femeii care iubește. Îmi aduc aminte cu o emoție greu de transpus în jalnice cuvinte când eram undeva, suspendat deasupra mării, mângâiat de briză și de tine - undeva unde nu simțeam și nu auzeam niciunul mugetul gurilor rele, nici scrâșnetul dinților care macină vieți. Mai ții minte? Pluteam senin, cu briza, dansând cu delfinii care nu se mai arătau, zâmbind spre apus. Ca doi adolescenți ce aleargă goi și ținându-se de mână către mare. Iar cuvintele, ca niște cioburi ce nu pot să zboare peste apă, cu întreg tăișul lor n-aveau cum să ne ajungă. Numai că după ziua aia a fericirii depline, irepetabile, am ales totuși să cad în lume, să pornesc pășind pe ciment printre ei, printre toți ceilalți, să aud răsuflările grele de patimi, să primesc scrijelit în retină cuvântul ciobit. Și tălpile mi s-au îngreunat de smoală și ochiul parcă mi-a sângerat amar, și mugetul m-a asurzit și de-atunci încoace tot caut și caut și caut să cred că nu-i chiar așa, că omul e om, că omul e dragoste, și nu reptilă, nu ciob, nu asfalt, nu marfar, dar realizez că fără tine tot ce-ar putea să mă mai înalțe acum, e pierdut și uitat. Adică în lipsa ta e efectiv și fără îndoială în zadar.






Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu