joi, 29 ianuarie 2015

Când bărbatul trebuie să tacă



Timp de câteva zile ori câteva ore pe an cel puțin, bărbatul trebuie să tacă, fără să facă nimic, trebuie să uite de sine, să uite de toată lumea, asemenea unui ceas ce a stat în vid. Timp de câteva zile ori de câteva ore pe an cel puțin, bărbatul trebuie să își închidă nu numai ochii ci și capul într-un hambar al uitării. Bărbatul trebuie să facă asta pentru a rămâne în continuare om. Nu trebuie să facă nimic, dar absolut nimic, ci doar să se încuie pe sine cu mâinile sale și să arunce cheia afară. Trebuie să își scoată pielea și să o lase la soare spre uscare. Numai așa mai are șansa de a vedea cum doarme un poem, cum se piaptănă o melodie ori cum se dezbracă revelator fiecare pagină dintr-o carte. Timp de câteva zile ori câteva ore pe an cel puțin, bărbatul trebuie să se închidă într-o peșteră a ideilor, el cu sine, cu nimeni altcineva, pentru a se salva cu propriile mâini nevăzute din propriul naufragiu invizibil, dar mai ales pentru a deprinde ce delir îi este somnul și ce spirale de cuvinte îi stau în așteptare când visează. Timp de câteva zile ori câteva ore pe an cel puțin, bărbatul trebuie să își dea lui însuși răgaz. Timp. Spațiu. Pentru ca păsări să-i zboare întotdeauna deasupra de-a lungul și de-a latul, pentru ca genele să-i fie încă luate la țintă de copii cu arcul până când i se vor umple de lacrimi și-l va doborî nostalgia. Timp de câteva zile ori câteva ore pe an cel puțin, bărbatul trebuie să tacă, să plece departe, în friguri demne de cele mai întunecate Siberii și să se scuture de sinele aventurier al unor fluvii în care a fost înotător desăvârșit, dar în care de cele multe ori a eșuat lamentabil. Bărbatul trebuie să tacă, să tacă, să tacă, regăsindu-și credința că somnul lin îl va ajunge pe un raft de bibliotecă într-un pat așternut din frunze de vâsc decupat ca dintr-o mătăsoasă melancolie de început de an. El trebuie să se scufunde în toate liniștile și furtunile interioare, pentru a resimți mai apoi pe frunte sensul și miezul întreg din dragostea femeii pe palma căreia încă așteaptă să fie scris și să audă în fiecare dimineață un alt foșnet. Un foșnet diferit, ca de potcoave ale fericirii căzute de undeva de sus direct în trupul său, în venele sale, în felul său reînnoit de a vorbi și gesticula, într-un fel de post-scriptum prenatal.





2 comentarii: