E doar o altă noapte în care stau în spatele geamurilor, pitit în noua mea încăpere mult prea spațioasă, undeva sus, la mansarda dintr-un vechi hotel englez, cu părul furtună după atâtea nopți în care nu am reușit să găsesc un nume pentru nevoia acută de tine. Sunt în sevraj. Sunt în derivă. Sunt în toate lumile care mă cheamă pe diferite voci să le fiu profet iar eu fug de toate radiind de spaimă. Aș putea să renunț. Să abandonez totul. Dar uite-mă cum stau aici ca un căpitan al cărui vapor se scufundă și sunt încă fericit. Încăpățânat. Prefer oricând o femeie pe care nu pot s-o am decât una fără nici un tremur, fără nici o zgârietură. N-am ce face, așa sunt eu, iubesc defectele de fabricație. Pentru că asta înseamnă să fii om. Să scârțâi când cineva pășește cu bocancii prin interiorul tău, să arzi când mai ai o mie de mile la bord doar pentru că cineva și-a uitat focul aprins. În lumină lucrurile par atât de deformate. Mă gândesc că asta înseamnă să iubești, să te îngropi de viu în cineva care îți seamănă: atunci mâna ta mângâie cu mâna ei, gura ta sărută cu gura ei, zâmbetul tău devine zâmbetul ei, ochiul tău privește prin ochiul ei, fobia ta se transformă în fobia ei și așa mai departe până la confuzie. Pentru că asta înseamnă să iubești, să te îngropi de viu și să speri că totul va fi bine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu