Întrebată fiind care e de fapt secretul siluetei și frumuseții sale, Sophia Loren dă un răspuns formidabil: "Tot ce vedeți datorez spaghetelor." La fel și eu, îmi trag bunădispoziția de sezon din... verdețuri. Din legume, din salate de sezon și din alte giumbușlucuri colorate culese la timpul potrivit din grădină. Și, pentru că oamenii de știință au spus că ne tragem din maimuțe - și prin urmare sunt un om de origine animală - iar acum e sfârșit de primăvară, simt o tot mai mare aplecare spre lumea verdețurilor. Așa cum li se întâmplă, ați ghicit, oilor și caprelor, de altminteri. Numai că mie, din fericire, nu-mi vine, fiind pe stradă, să mă reped spre tufe și să smulg frunzele, rumegându-le, așa cum ar face orice capră prost crescută. Nu fac așa ceva. Sunt mult mai civilizat. Eu voi căuta mai bine un mesteacăn potrivit, ferit bineînțeles de ochiul lumii, pe care îl voi găuri cu toporul și îi voi bea seva! Sau laptele, cum spunii unii care au mai făcut așa ceva, deși nu cred că operațiunea asta se numește mulgerea copacului. Zeama asta din mesteacăn îmi închipui că e excelentă pentru tot felul de boli, dar mai ales pentru tulburări de memorie și concentrare, sau epuizare nervoasă. Problema e următoarea: cum să car însă toporul după mine? De fapt nici nu cred că am așa ceva prin casă. Mai bine voi folosi un cuțit mare. În capul meu oricum aproape toate cărțile clasice sunt populate la tot pasul de mesteceni. Cărțile lui Turgheniev, Cehov, Goncearov, Tolstoi, Dostoievski, Bulgakov și chiar Pușkin. Efectiv mă împiedic de ei tot din două în două pagini. Firește, nu e așa, însă pur și simplu nu-mi pot imagina toate personajele lor fără un pâlc de mesteceni în fundal. Sâc! Pur și simplu nu pot. Și totuși nu-mi amintesc ca cineva din lumea lor să fi găurit trunchiurile cu pricina cu toporul pentru sevă. Bizar, nu? Adică Oblomov sigur n-a făcut așa ceva. Gorki, Sorokin, nici ei. Iar Esenin are parcă un poem cu mesteceni și cocori, dar nu-mi place! Mă lasă pur și simplu rece. Ceva îmi spune că în locul unde a fost rănit Pușkin, în duel, erau și mesteceni, iar dacă nu, consider că s-a petrecut de fapt o gravă eroare a destinului.
Nu cu mult timp în urmă, am citit pe undeva despre o individă care obișnuia să mănânce, cu pâine neagră, toporași proaspăt culeși de pe pajiște. Am amuțit de invidie. Papini povestea de ea. În cartea respectivă obiceiul ăsta culinar pare de bun simț, ba chiar savuros. Din toporași se poate face și ceai, așa că nu văd de ce nu s-ar mânca și cruzi. Florile astea se mai numesc în multe locuri și violete de martie, micsandre și micșunele. A nu se confunda vă rog cu brândușele de toamnă, care sunt otrăvitoare. Simptomele se aseamănă cu cele de la otrăvirea cu arsenic: arsuri în gură, diaree, dureri stomacale, vomă și oprirea funcționării ficatului. Se moare prin sufocare. Paranteză: după cum bine se știe, doamna Bovary s-a sinucis cu arsenic, după ce a furat otrava dintr-o spițerie. Eu zic că ar fi putut, mai bine, să înghită o brândușă, pe nemestecate! Și mai indicat ar fi fost să îndese florile acestea în stânga și în dreapta, în gurile amantului, soțului și celui care a ruinat-o. Și în gura birjarului care a plimbat-o cu caleașca. Acea caleașcă faimoasă! Sau în toți oamenii din târg. Apoi și-ar fi făcut bineînțeles o salată de păpădie (care, între noi fie vorba, i-ar fi tratat bolile biliare și de ficat, diabetul și sângele îngroșat, dacă ar fi avut așa ceva), ar fi băut un pahar de sevă de mesteacăn ori un ceai de lavandă (să-și amorțească nervii), iar după toate acestea Flaubert mi-ar fi spus o grosolănie și ar fi insistat să mă asasineze cu tot cu brândușe, pentru că am îndrăznit să-i ruinez de fapt romanul. Apropo, de curând am citit pe undeva că panseluțele sunt comestibile și că au gust ușor de mentă. Când eram foarte mic am mâncat câteva din parc, însă nu-mi amintesc aroma lor și nici dacă am fost prins asupra faptului. Ah, da, și să ține-ți minte că, după preferințe, desigur, condurul doamnei și florile de arpagic se pun în salate, cu puțin ulei de măsline.
N-aș vrea acum să aprofundez metafizica verdețurilor, mai ales că se spune că metafizica în genere este un restaurant în care primești o listă de bucate de treizeci de mii de pagini și mâncare deloc, dar mă simt nevoit să vă mai spun că există o fabuloasă rețetă de toporași zaharisiți, pentru ornat prăjituri, din tradiția populară, adică auzită de la oameni buni: Se spală foarte bine florile și se dau prin albuș de ou bătut doar ușor, cu două-trei învârtituri de furculiță. Apoi se presară pe toate părțile cu zahăr și se lasă la uscat. La fel se procedează și cu panseluțele. Altă rețetă: se dizolvă 300 de gr. de zahăr în 1/8 l apă, clocotită. Se lasă în sirop petalele de viorele, cât să se pătrundă. Se scot cu grijă și se lasă la uscat. Florile devin dulci și crocante.
Aveți mare grijă cu narcisele și lăcrămioarele. Sunt otrăvitoare.
Iar din florile de liliac se poate face șerbet, la fel cum din florile de păpădie iese un sirop asemănător cu mierea. Totuși, se recomandă ca florile de salcâm să se prăjească în aluat de clătite.
Vă mai spun doar atât: toate eroinele din secolul XIX, care-mi vin acum în cap, aveau buchete de violete prinse de rochie, când mergeau la bal. Până și cele mai amărâte. Iar în sertarele cu lenjerie de pat strecurau lavandă. Vă dați seama?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu