Când copiii găsesc de toate în nimic iar adulții nimic, în toate

Nu există decât un singur copil perfect în lumea asta și fiecare mamă îl are. Just, nu? Ei bine, încep cu acest gând poate tocmai pentru a reitera ideea că orice om care a reușit să supraviețuiască frumos copilăriei sale, are suficientă informație despre viață pentru tot restul zilelor sale. Și am să vă și explic aici de ce. Când eram prichindel, scriam cu mai multe puncte-puncte. Fraza și punctele de suspensie. Nu știam cu adevărat ce însemna asta și nici dacă o făceam conștient ori dacă voiam să par mai misterios sau pur și simplu aveam nevoie de pauze mai mari și mai pline de semnificație între frazele mele. Poate mi se părea mie că arată mai bine Ana are mere... decât Ana are mere. Punctul mi se părea, în orice caz, o invenție banală, și mai mult decât atât, o scorneală a oamenilor mari și plicticoși care nu știau să se distreze și care pur și simplu pun puncte pe unde apucă. În mintea mea era o legătură clară între a fi copil, a tărăgăna jocurile de la care părinții începeau să te smulgă, a te da în leagăne și a scrie pe hârtie puncte-puncte. A veni de la muncă, a face mâncare și a te culca era sinonim cu a pune punct. 

În lumea mea, în țara copilăriei mele, cu o numește atât de frumos Antoine de Saint-Exupery în Micul Prinț ("De unde sunt eu? Sunt din copilăria mea. Sunt din copilăria mea ca dintr-o țară."), scriam pompos dintr-un fel de voluptate de a vedea scris pe hârtie ceva pompos. Mâzgăleam cât era ziua de lungă caietul meu-jurnal-manuscris cu tot felul de fraze emfatice de genul Trebuie să cunoști întunericul ca să îți dai seama câtă putere are lumina... sau Dragostea e ca o zgârietură... Nu știam nimic despre dragoste, întuneric sau lumină, dar aveam impresia că dacă pui niște cuvinte mari în scris, ele devin mai mici și mai ușor abordabile pentru mintea unui puști naiv, care credea că poate face rime din orice.

Când apăruse deja calculatorul îi detestam efectiv pe toți cei care apăsau de mai mult de trei ori tasta cu pricina și mai ales pe cei care nu lăsau un spațiu după semnul de punctuație adorat de mine. Și, deși până atunci își găsise cel mai bine locul după frazele mele prelucrate, formele de comunicare scrisă rapidă m-au învățat că punctele de suspensie derutează oamenii. Îi fac să se gândească acolo unde nu e nevoie. Îi fac sceptici. Nehotărâți. Nicidecum misterioși, în sensul bun. O excepție erau glumele pe care le terminai în puncte-puncte și care aveau succes pentru că ascundeau poanta. În rest, suspendarea cititorului își cam pierduse din farmec. Ca să mai adaug și că eram în perioada aia în care nimic nu mi se părea corect și totul era împotriva mea (știți voi, faza adolescenței cronice). 

Apoi, cu timpul, m-am dezbrăcat ușor-ușor de... Acum scriu doar cu punct. Și îi înțeleg pe adulții pe care îi blamam cu nespusă înverșunare. Punctul e mai eficient. E mai sigur pe sine. Punctul e pentru oamenii mari care s-au găsit și care își pot asuma un punct în viața lor. Și da, ați ghicit, când îmi citesc creațiile de odinioară, primul lucru pe care îl fac e să șterg instinctiv cele două puncte în plus. Acceptând, în tocmai, gândul marelui Leopardi, care observa că până la urmă copiii găsesc de toate în nimic, iar adulții, desigur, nimic în toate...