Dependenți

Nu știu de ce se numesc așa – spații între secunde – dar eu mă gândesc tot timpul la tine în aceste intervale. Mi-ai spus, într-o seară, țin bine minte, că scriu atât de frumos încât mintea mea trebuie să fie un loc înspăimântător. Și că asta ne face dependenți unul de celălalt. Abia acum mă gândesc cum ne completam unul altuia gesturile și mișcările. Cum unul dintre noi începea iar celălalt ducea la bun sfârșit cel mai banal amănunt pe care îl poate dezvolta un cuplu. Zâmbesc. Am o revelație. Îmi amintesc când tu îmi deschideai o ușă, iar eu răspundeam la telefon pentru tine. Sau când așezai masa așteptând să vezi ce ți-am mai gătit la cină de data asta. Până și în tăcere sau în întuneric exista o neștiută complentaritate între noi. Eu mâzgăleam cuvinte înainte de culcare iar tu citeai cu becul aprins. Te priveam așa cum privești un tablou simplu de la care nu îți poți dezlipi ochii. Cât de frumoasă erai, nici nu cred că îți poți închipui. Parcă ieșeau aburi din tine. Linia pomeților tăi, vocalele explozive care se desprindeau din vocea ta, mirosul tău perfect calibrat, toate mă făceau să mă întreb la ce te gândești când te uiți la un film, când citești o carte, când răsfoiești ziarul, când alegi din dulap un tricou pentru mine, sărutându-mă și spunându-mi că ție în mod special îți plac tricourile mele colorate. Iar uneori, târziu în noapte, îmi sărutai palmele și-mi spuneai să te iau în brațe. Te cuibăreai mereu prin pielea mea, alungită până la marginea patului, acolo unde ajungeam în fiecare dimineață amândoi. Uneori, ieșeam dimineața pe undeva prin oraș să comandăm micul dejun. Pe sub masă, îți atingeam gambele ca un puștan îndrăgostit. Tu îmi citeai pe buze. De parcă am fi fost doi orbi dependenți unul de celălalt care se iubesc prin alfabetul Braille.