Dog Days Are Over

Cred, și nu am nici o îndoială vis-à-vis de acest lucru, că inima mea seamănă la formă cu un vârf de limbă. Așa se face că în loc de sânge în ea se găsește salivă, și, acolo unde e salivă sunt și cuvinte nespuse, nearticulate, proaspete, încă umede, crude de-a dreptul, care așteaptă să dospească. Ăsta e felul lor de a se umfla în pene și de a toarce pe întuneric, unde pot fi recunoscute doar pe dibuite... Iar când alții cred că vreau să spun ceva anume cu verticala arătătorului lipită pe orizontala buzelor mele închise, eu de fapt îmi fac cruce. Ca să nu răspund la întrebări fără răspuns. De pildă, am fost întrebat deunăzi pe cine iubesc eu cel mai mult. Prima dată, n-am știut nici cum să zic și nici ce să zic. Pentru că nu am și nu am avut niciodată cântar ca să pot spune pe cine iubesc cel mai greu. Și nici măcar ruletă sau metru, ca să pot spune pe cine iubesc mai lung și mai întins. Astăzi nici măcar eu nu mă mai recunosc, deși altădată am avut foarte multe iubiri de-o singură zi, (care între noi fie vorba, credeam că îmi vor da o oarecare identitate aparte) pentru fețe ce le-am întâlnit pe stradă, și pe care mi le-am imaginat din cărți sau pe care le-am văzut numai în filme. Și de la care nu mi-am luat la revedere cum ar fi fost politicos să o fac. Dar, cum ne spune și melodia, the dog days are over. Am iubit cel mai mult lucrurile mărunte. Fiecare zâmbet necunoscut, câte un asfințit sau câte un moment de singurătate în doi. Am avut iubiri de o vară în care m-am bucurat de tot verdele pe care l-am putut găsi. Mai ales în ochii unei fete pe care n-am reușit să o dezvelesc de gesturi. Am avut iubiri de-o viață și iubiri cât pentru două vieți. Am trecut peste fiecare moleculă a pasiunii așa cum un acrobat pășește pe o sârmă aflată deasupra Manhattan-ului. Am numărat într-un singur an 365 de respirații și 365 de bătăi pe milisecundă, am cusut așteptări în fiecare dimineață și i-am promis soarelui că voi da mai departe o căldură chiar dacă voi întâlni suflete de porțelan care nu mai știu să iubească. Am deschis și am închis nopți între coastele mai multor femei, până ce aproape am uitat cuvântul care-mi plăcea cel mai mult. Pe care am vrut să-l recâștig de unul singur. Așa se explică de ce am schimbat atâtea tastaturi, de ce m-am apucat să scriu. Mi-am pierdut cuvântul preferat. Ce-mi era un automat declanșator pentru zâmbet. Și pentru fericire. Ca să-l caut, am mers pe copaci, chiar și pe sub pământ, am sărit de pe o stea pe alta (exact cum sar copiii pe asfalt când se joacă Șotron), mi-am cumpărat ziare, cărți absurde, reportofoane, creioane, stilouri și cerneluri, le-am luat cu mine până aproape de rai, unde nu mi-au fost bune de nimic. Fiindcă acolo un domn avea de toate cele, expuse într-un bazar de lângă Porțile Raiului. Privindu-l, am înțeles că mersesem pe o pistă greșită. Mi-a zâmbit, și am citit în ochii lui că deja știam răspunsul. Cuvântul acela l-am uitat pentru că fusesem atâta timp singur. Am înțeles cumva acolo, aproape de Porțile Raiului, că există cuvinte în doi, și pentru doi. Pe care de unii singuri le pierdem. Din acel moment, iubesc fiecare femeie care-mi zâmbește așa cum iubesc fiecare cuvânt potrivit. Mi s-a reaprins beculețul: am simțit un zâmbet ce revine atât de irezistibil în mine de parcă aș fi fost iar un elev care încearcă să-și ascundă bucuria întorcându-se cu fața la tablă. Iubesc cuvântul pentru că în el se ascunde un fel de dragoste sacră și tristă și iubesc femeia ce zâmbește pentru că mă cuprinde de fiecare dată seninul acela ce nu poate fi umbrit de gânduri. Și iubesc tăcerea. Pentru că vorbesc uneori prea mult. Și pentru că tăcerea îmi învăluie toate iubirile, fără a le discrimina, fără a le poziționa într-o ierarhie a duratei și intensității. Despre dragoste e dificil să vorbești folosind cuvinte oarbe. Ce nu pot cuprinde bătaia și cadența inimii. E ca și cum ai încerca să-i descrii altcuiva momentul acela în care faci dragoste cu o femeie care te pătrunde în fiecare celulă și care se oprește la un moment dat să te întrebe: dar pe mine mă iubești? Da. Numai pe tine te iubesc, fără să te știu și fără să te pot asemui.

O zi în care absurdul își pierde grația

Femeia care mă iubește mă vrea scriitor. Și îmi vrea mâinile mai ales. Ca să se înghesuie peste toate celulele ei atunci când se dezbracă. Mi-a cumpărat până și cărți ilustrate în care am văzut nuduri perfecte. Îmi spune că așa voi fi mai inspirat. Uneori, își face mustăți și-și pune o barbă falsă, se amuză și-mi spune că seamănă cu Hemingway, pe urmă se rotește prin cameră și dansează. Dansează cu fiecare stilou și cu fiecare creion în parte. Îmi recită poezii și-mi caută printre hârtii până ce aproape că transformă totul împrejur. Fotoliul, cutia de bere, masa, veioza, călimara, televizorul, toate ajung să fie un fel de curcubee plastice, frumos ornate cu tot felul de bucăți de lemn zgâriat de motanul galben cu ochi negri pe care l-am avut mai demult. Și care a fugit de-acasă.

Femeia care mă iubește (deși nu-i dau nici un motiv să o facă) stă uneori complet dezbrăcată pe pat sau în fața oglinzii. Uneori chiar la fereastră, alteori cu fața înspre raftul de cărți. Îmi cere să-i citesc ceva ca să-mi asculte vocea. E nestatornică în schimb. Îmi fură câte un sărut din când în când. Îi place să mă întrerupă. Și ochii îi strălucesc prea tare. Pornește butonul de muzică. Dansează din nou. Îmi cere apoi să scriu o carte despre ea. Să o descriu ca pe o siluetă care apare încă din primul capitol, într-o pădure plină cu ceață, ca într-un videoclip de-al lui Meat Loaf. Mie cămașa îmi pare transpirată și creioanele mele nu fac altceva decât să mâzgălească hârtia. Înșirui cuvinte, le subliniez cu roșu, galben și verde. Alterori le decupez și le amestec. Cum făcea David Bowie când își compunea versurile pentru melodii. Îmi tot repet în gând minute în șir principiul lui Occam’s Razor, care spune că atunci când toate lucrurile sunt egale, cea mai simplă soluție este cea mai bună. Dar mie nici o soluție nu-mi pare bună. Nici măcar satisfăcătoare. Unghia de la degetul mic mi-a crescut prea tare și îmi abate gândul de la scris. Ea doarme deja dezbrăcată și mulțumită la câțiva centimetri de mine. Toarce și știe că deja i-am căzut în capcană. Îmi cunoaște deja ceremonialul de dinainte de a scrie spontan. Îmi încălzește așternutul. Îmi induce ideea că ar putea exista până și o răsplată.

Femeia care mă iubește bănuiește că gândurile îmi plesnesc pe dinăuntru ca niște biciuri a căror ecouri răsună peste câmpuri. Uneori, prin fereastră răzbește câte-o rază de lumină. Care-i atinge glezna ce miroase a prăjitură de casă. Parcă nici n-aș fi în cameră. E posibil să fiu într-un fel de transă, fiindcă câmpul meu vizual se limitează doar la umbre și fum, la sânii ei micuți, la curbele fine și tentante. O privesc, dar nu pe dinafară. De parcă aș desface-o cumva, ca să mă lămuresc mai bine de ce iubita mea își fumează sufletul prin toți porii sau de ce mușcă cu atâta poftă din mărul meu prima dată. Abia apoi dintr-al ei. Are un zâmbet irezistibil de fiecare dată când se trezește. De parcă ar deschide cutii cu care se joacă. De altfel, mă pătrunde peste tot. O las să-mi umble prin sertare, scotocește prin cutiile mele de amintiri și rupe tot ce nu-i place și, uneori, în aceleași zece minute, e și nervoasă, și fericită, tristă, uimită, bucuroasă, speriată. Niciodată tăcută. Dar eu închid ochii și încep să scriu.

Bărbatul care iubește o femeie (care-l iubește și ea) nu-i refuză nici o plăcere. Nici n-ar putea fi altcumva, mai ales dacă ea se așează obosită pe un scaun cu spătarul rupt ca să citească ce am scris. Uneori mă privește atent, apoi continuă să citească. De parcă ar aștepta să încuviințez totul cu o singură mișcare din cap. Îmi vine s-o iau în brațe și s-o iubesc, e o ispită învelită în piele moale, în cercei și lănțișoare. Mă simt ca un fotograf care nu mai apucă să facă poze, știind că momentul acela va mai dura o vreme. Toate luminile și toate cadrele cad peste ea. Îmi pare că pe fundalul camerei se arată o pădure și cuvinte multe, pavate pe un drum cu sens unic. Cuvinte despre noi doi, despre viitor, trecut și prezent. Neastâmpărul ei revine la viață când își termină confruntarea cu șirurile de cuvinte pe care le-am scris. Se apropie pe vârfuri către mine și abia într-un târziu realizez de ce. Fiindcă pe jos se amestecă sticle de vin și pahare sparte, hainele pe care le-am purtat înainte de a face dragoste, un ambalaj de ciocolată străină, fotografii, cd-uri cu filme și discuri cu muzică veche, toate acele elemente care au deblocat perfuzia și care au făcut ca viața să se zbată din nou în mine, și care au făcut ca absurdul să-și piardă toată grația, undeva, chiar lângă marginea prăpastiei, acolo unde dincolo de neliniște se află încă o neliniște, ce înfășoară la rândul ei o altă neliniște.

Femeia care mă iubește mă sărută acum, știe că am două dungi trasate peste ochi și că văd prin ele femeia din cartea pe care o voi scrie.

You don't understand. And I can't explain.

Îmi plac oamenii care asociază intenționat cuvinte nepotrivite pentru a da naștere unui tot unitar, potrivit și trăznit într-un final. Adică acei maeștrii ai cuvintelor și sunetelor care despică înțelesuri și care te adâncesc într-o lume reflexivă, surprinzătoare și plină de substanță. Nu știu cum sau de ce, dar am dubiosul obicei de a-mi nota repede un gând, un vers dintr-o melodie sau o replică bună de film oriunde m-aș găsi pe parcursul unei zile. E un fel de tic reconfortant. Caut sens în tot ce mă înconjoară, deși asta îmi dăunează de foarte multe ori. E un pas mic de aici până înspre fuga de superficialitatea altora, pe care trebuie să o mai suport (ăm) uneori, dintr-o politețe indusă aiurea de societate în mine (și în fiecare dintre noi, probabil). I-am scris învățătoarei o compunere acum foarte mulți ani în care i-am destăinuit că într-o vară târzie de august probabil părinții mei n-au avut chef să se culce, și se plictiseau, ca orice părinți, și așa m-au făcut pe mine. Și că m-au făcut cu piele albă și sărată, ca nici o fată cu pielea dulce să nu mă placă mai mult decât o singură dată. Învățătoarea m-a pedepsit bineînțeles. M-a obligat să memorez Muma lui Ștefan cel Mare, de Dimitrie Bolintineanu, că să am și acum coșmaruri care încep cu Pe o stâncă neagră, într-un vechi castel, Unde cură-n poale un râu mititel, Plânge și suspină tânăra domniță, Dulce și suavă ca o garofiță... Dar asta nu mi-a stins nici fantezia nici obrăznicia. Poate că eram doar un copil fragil și simpatic care avea chef de joacă, mai ales fiindcă știa că în fiecare seară de vară lumea va dansa în continuare. De fapt, vara peste tot se dansa. Fără întrerupere. Și pe lumină și pe întuneric, iar luna părea un cap mare de cal. Ce semăna izbitor cu faimosul cal stăpânit de Che Guevara când galopa nebunește spre Santiago de Cuba sau spre Santiago de Chile. Uneori, visez și noaptea că scriu. Visez diferite începuturi care-mi opresc respirația. Paragrafe care vor construi romanul pe care mă gândesc să-l scriu într-o bună zi. Cred că am nevoie doar de un prim paragraf halucinant. Pe care să-l așez în pagină dintr-un impuls neșlefuit și profund. E posibil ca apoi să nu mă mai opresc din scris vreo șase săptămâni. De altfel, la fel mi l-am imaginat și pe Kafka când a început cu următoarele cuvinte în Metamorfoze: Într-o bună dimineață, când Gregor Samsa se trezi în patul lui, după o noapte de vise zbuciumate, se pomeni metamorfozat într-o gânganie înspăimântătoare. Ciudat și haios e că de câte ori citesc un prim paragraf nemaipomenit scris, sau aud o primă replică a unui narator de film, mă apucă un fior și un impuls care mă electrizează până înspre vârful degetelor, care caută magnetic un creion și o foaie albă de hârtie. E ca și cum mi-ar fi sete. Scrisul sălbatic îmi acoperă setea. Parțial, măcar. Săptămâna asta am avut o asemenea trăire când am văzut Life of Pi, pelicula adaptată de Ang Lee și mai ales când am citit Puteri Pământești, romanul superb imaginat de Anthony Burgess, care-și începe povestea într-un mod captivant și halucinant: Era în după-amiaza celei de-a optzeci și una zilei mele de naștere, și stăteam în pat cu partenerul meu de intimitate, când Ali m-a anunțat că arhiepiscopul a venit să mă vadă...

Trebuie neaparat să scriu. Să despart fiecare cuvânt în două, să despart cu propria imaginație deșertul de cămilă, corăbiile de delfini, săbiile de pirați și ochiul de lacrimă. E un risc major aici, recunosc. E posibil ca fiecare cuvânt să-mi fie mai apoi rupt de alții în două silabe, una rămasă din gândul nespus iar alta prinsă în timp ce aleargă după un stol îndepărtat de femei frumoase, de neatins. Gândurile altora m-au hrănit atâta timp. Carțile – dovezi că alții s-au măcinat în propriile fantasme, că au iubit și așteptat, așa cum uneori și noi așteptăm. Ceva. Pe cineva. E de fapt momentul acela în care cel de lângă noi nu înțelege, iar noi nu avem capacitatea de a fi expliciți. Vreau ca de acum înainte să caut cel puțin două înțelesuri pentru fiecare lucru în parte. Și să ascund asemenea două înțelesuri în cartea pe care o voi scrie. La fel cum Virginia Wolf reușea un asemenea lucru în introducerea din Orlando: El – pentru că nu există nici o îndoială legată de sexul său, deși moda timpului a făcut tot posibilul ca să i-l ascundă – felia capul unui maur ce a ricoșat dintre căpriori... E bine să nu pierdem gândurile de moment, să nu le uităm, ca pe niște vise trecătoare, ori precum toate sinonimele dintr-o hoardă, stinse în temple de sensuri, care nu mai ard și nu mai știu alte feluri de-a iubi. Uite, eu mă simt de exemplu tot mai ciudat mai nou, antonim de singur, visez numai începuturi de cărți și săruturi negustate mai demult. Poate că C.S. Lewis mă visase fără să știe atunci când a scris primele rânduri din Cronicile din Narnia: A fost odată un băiat pe numele său Eustace Clarence Scrubb, și aproape că își merita numele.

Pretty mouth, dirty eyes

Gata, electricitatea excesivă din oraș în sfârșit s-a potolit, am văzut azi oameni care au început să dezansambleze tentaculele decorative de beculețe întinse imperialist peste orașul-bulevard. Probabil pentru a instiga lumea la o falsă lumină și la o pseudo-hiperfericire, cum se întâmplă la nesfârșit la fiecare sfârșit de an. Chiar ieri mă gândeam că e timpul să-mi fac de cap, să mă gândesc la primăvară. Poate o s-o manipulez cumva să ajungă mai repede și pe aici, să șteargă urmele lăsate de ianuarie și februarie. Când oamenii cu grijă dezansamblează instalații electrice (făcute din tot materialul incandescent al kitsch-ului) la fel cum dezamorsau soldații ăia din Hurt Locker o bombă complicată. Poate că sunt doar o jucărie stricată, nu știu ce să zic, dar cu siguranță nu sunt genul de om căruia un foc de artificii și un pahar de șampanie îi face ADN-ul să foșnească. Mă uit detașat la asemenea manifeste, ca la o emisiune de pe Discovery. Nici măcar pielea de găină nu mi se strânge cum trebuie, se strânge abia până la jumătate. Să revin. Spuneam că sunt nerăbdător să-mi fac de cap și să forțez mâna primăverii. Sezonul în care fetele frumoase apar de nicăieri, și te fac să te gândești că te-ai putea prosti, că ai putea iubi, sau (de ce nu?) că ai putea dansa cu o domnișoară atipică (în genul pretty mouth-dirty eyes), obraznică și sfioasă în același timp. Pe un ring de dans exotic, dintr-un loc diferit, sobru și șocant. Ianuarie mă enervează pentru că e luna în care timpul stă în loc. Care frânează parcursul întregului an. Așa se explică de ce visez de mic țări cu colibe, cu buburuze și vize autocolante, unde oamenii te fură tot timpul cu zâmbetul pe buze. Și unde nu există formulare stufoase și precise, nici taxe pentru vise, unde te duci și faci ce vrei, în care oamenii te sună în miez de noapte să te grăbești, țări cu nesfârșiți kilometri de nisip, iarbă și șosea. Cum să fie bine aici, unde totu-i pe dos? Unde oamenii se ascund după adrese fixe, unde nu mai există scrisori cu timbru caraghios și unde am o stare din aceea în care visez sau nu visez. E mijloc de iarnă cenușie și se scufundă copilul neastâmpărat din mine. Degeaba o iau pe scurtătură, nu pot păcăli calendarul, iar diavolul are o bicicletă mult mai rapidă decât a mea, în timp ce eu mă tot învârt în cerc sistematic. Deși... ar exista o posibilă scăpare: ca tu să apari de nicăieri, parfumată și irezistibilă, și să mai dai în leagăn, știi tu, ca pe o dorință pe care ar trebui să n-o spui nimănui.