Mă joc de ieri încoace cu toate cuvintele, probabil fiindcă mă
copleșesc deja unele sentimente, crede-mă
când îți spun că e atâta zâmbet în
mine acum de parcă am închis într-o casă
ninsă tot râsul copilului cuibărit în prima pereche de mănuși de iarnă. Tăcerea
de azi nu te poate alunga nicicum din globulele mele roșii, exact așa cum nici
cuvântul pe care aș vrea să ți-l spun la ureche nu mi te aduce mai aproape. Cumva, ești o formă nenăscută a zborului de fluture închis într-o
piatră pentru ca ochiul meu să nu-ți vadă aripile
de femeie. Ce să fac cu această piatră? Aș putea să o modelez pe sub pleoape, la fel ca și ieri, în ziua când te-am
văzut, când îmi păreai mai frumoasă decât o zbatere de aripi a unei păsări măiastre. Ești blândă și tandră ca o
femeie dezbrăcată ce visează cu ochii închiși, ești în preajma mea și apă și piatră, o binecuvântare peste pământ, ești totul deodată și toate
cele, pe rând. Nici nu vreau să știu dacă ești astăzi ce-ai mai fost și ieri, dacă tu vei îngădui doar atât: să mă iei de mână și să-mi trasezi o acoladă între coastele căreia noi vom
respira mai adânc decât alți îndrăgostiți, aflați la marginea prăpastiei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu