joi, 20 martie 2014

Când analiza este un mijloc de a te dezgusta în detaliu de ceea ce era suportabil în ansamblu



Am admirat dintotdeauna la simboliștii francezi finețea lor de a spune lucrurilor pe nume, și de a depăși amărăciunea istoriei printr-un umor estetic poate cel puțin la fel de eficient precum bisturiul celui mai experimentat chirurg. Paul Valéry anticipa acum un secol că analiza este uneori un mijloc de a te dezgusta în detaliu de ceea ce era de fapt suportabil în ansamblu. Așa îmi explic de ce, condus de filamentul logicii lui Valéry, retrăiesc finalul unui roman de Wells în care, după distrugerea fulgerătoare a pământenilor de către marțienii posesori ai unei invincibile tehnici de luptă, în liniștea profundă de după victorie invadatorii mor unul câte unul uciși de microbi, și mor nu pentru că n-ar fi știut cum să se apere, ci pentru că nu știau împotriva cui. O moarte prin subestimare.
 
Am luat dintotdeauna povestea asta ca pe o fabulă. Pentru că m-au pus mereu pe gânduri lucrurile mici. Omenirea, de altfel, s-a temut dintotdeauna de lucrurile mici. Teama de infim fiind chiar o dimensiune aparte a progresului, pentru că a putut să apară numai după ce a apărut bănuiala că infimul chiar există. Omul preistoric se simțea asigurat în caverne, în timp ce noi, astăzi, dezinfectăm înspăimântați clanțele ușilor. Dar câte noțiuni nu a modificat progresul! Eroii mitologiei universale luptau cu lei, hidre, meduze și minotauri, eroii moderni luptă împotriva bacteriilor, a șobanilor și a insectelor, și nu întotdeauna înving.
 
De ceva vreme, nu mai trăim totuși printre animale și arbori ci, printre amenințătoarele molecule, bacterii și celule. Purtăm cu toții ochelari, ne folosim de obositoarele lentile de microscop, dar ce altceva am putea face? Nu ne este dat nici nouă, nici omenirii, să redevenim copii, și nici nu știu dacă toți își doresc asta cu adevărat. Koch, descoperitorul unui bacil, este un personaj mai reprezentativ lumii noastre decât Columb, descoperitorul unui continent, și ne vom înclina mult mai adânc celui care ne va descrie virusul cancerului, decât celui care ne va descrie suprafața unei alte planete.
 
Mai ales că, antenele intuiției populare, nu o dată surprinzătoare, au atins de mult acești pereți interiori. În școala primară, citisem o baladă în care muștele izvorâte din leșul unui balaur erau mai nocive decât balaurul viu. Iar vitejia eroului, celui care răpuse balaurul, nu fusese pe deplin eliberatoare. Mă gândesc că acest gen de istorisire a dat naștere până și proverbialei înțelepciuni de tipul: poporului nu-i e frică de Dumnezeu, ci de sfinți.
 
Ne e teamă de lucrurile mici, de detaliile pe care nu le stăpânim și ordonăm, și trebuie să fim conștienți de această teamă, și trebuie să ne-o cultivăm. Este una dintre armele noastre cele mai puternice. Este emblema progresului nostru. Însemnul evoluției noastre. Pentru că inteligența poate fi uriașă, dar prostia letală este întotdeauna mică. „Marea Prostie” nu este decât o metaforă: un cumul sau o sumă a prostiilor mici și miliarde. Nu de geniul răului mă tem, ci de micii proști; nu de vreun mare criminal sau de vreo minte diabolică, ci de insignifianții vicioși abstracți. Și nu mă jenez niciodată cu această teamă, și nici nu vreau să renunț la ea. În speță pentru că ceva îmi readuce constant aminte că fiarele erau ucise încă din paleolitic, în timp ce bacilii nu sunt înfrânți nici acum.






 

4 comentarii:

  1. Si acum vin eu ca Nea Gogu Calare pe lopata si spun asa: daca e sa mori, mori si in somn pentru ca sforaiai prea tare, asa ca nu are rost sa ne temem degeaba de lucruri pe care nu le putem stapani si oricum nu depind de noi.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Tibi, textul meu amestecă 3 tematici majore, dar cea care ți-a atras ție atenția, referitoare la ceea ce ne înspăimântă, la lucrurile minuscule de care ne e teamă, cred că a fost doar parțial înțeleasă: eu am vrut de fapt să întăresc ideea că din frica față de infim reiese de fapt progresul nostru civilizațional, evoluția noastră, pentru că atâta timp cât vom aștepta cataclisme majore, apocalipse imense, dar nu vom lupta cu lucrurile mici care ne produc chiar mai mult rău, vom risca să devenim victime ale propriei noastre ignoranțe. Vom fi înfrânți, altfel spus, nu de ceea ce ne-am așteptat să ne înfrângă, ci de ceea ce a fost tot timpul sub nasul nostru.

      Ștergere
    2. Am inteles ideea inca de la trimiterea catre Razboiul Lumilor. Cat despre Valéry, am spus si eu, fara sa il citesc, ca ce nu stii nu te afecteaza. Totul se schimba cand devii constient...

      Ștergere
    3. Păi e un silogism aici, de fapt. Ceea ce nu știi într-adevăr nu te afectează? Sau te afectează doar că tu nu știi? Sunt valențe diametral opuse în cele două întrebări, și cred că asta încerca să arate în substrat și Wells, dar și Valéry.

      Ștergere