Ochii aceia albaștrii, în care delfinii fac salturi jucăușe la fiecare 5 secunde

În vremea când mă sufocau prietenii, devenisem cel mai bun povestitor din câți s-au putut vedea pe suprafața pământului. Pe atunci, acordam o mare importanță imaginației mele, astăzi indubitabil deteriorată pe alocuri de liniaritatea cotidianului absurd și convențional în care ne scaldăm existența. Arta povestitului îmi devenise la un moment dat un cusur pe care-l împărtășeam în câte o excursie pe care o puneam la cale alături de câțiva amici, deraiați și ei, la rândul lor, de pe linia regulamentară a existenței anoste și fără vreo semnificație aparte. Așa se face că seara, în fața focului, în vremea adolescenței, ne imaginam tot felul de jocuri menite să ne stimuleze creativitatea juvenilă și nestăpânită. Un astfel de joc mi-a rămas mult timp întipărit în minte. De fapt, chiar în dimineața aceasta m-am trezit amintindu-mi de el. Straniu lucru. Bun. Dar să vă povestesc mai departe. Regulile jocului inventat într-o seară spunea că, prin rotație, fiecare dintre noi, trebuia să se gândească spontan la un cuvânt pe care să i-l comunice unui partener ales prin tragere la sorți. Tragerea la sorți avea loc în prealabil, desigur. Cu acest cuvânt trebuia să născocești o poveste imaginară, dar fluidă, care să pară cât de cât verosimilă. Și o ultimă condiție (esențială de fapt) era să camuflezi în povestea asta ireală un adevăr neștiut de ceilalți, despre tine însuți. Ca în Adevăr și Provocare. Un adevăr pe care să-l dezvălui celorlați la sfârșitul poveștii. N-o să insist acum foarte mult pe descrierea participanților la acest episod, o să mă focusez doar asupra Sabinei, fata roșcată și pistruiată din fața mea, cea care, în urma tragerii la sorți, mi-a devenit parteneră în provocare, și care, la lumina focului portocaliu, părea desprinsă din povestirile romanțate ale lui Victor Hugo despre junele frumoase și cu pielea albă din cartierele vechi și insalubre ale Parisului de odinioară. Mă privea tot timpul atentă, câteodată mi se părea că nici măcar nu clipea deloc, avea ochii limpezi și albaștrii, aproape că puteai să vezi în ei delfini care fac salturi jucăușe la fiecare cinci secunde. Părea inocentă și delicată, ca și cum ar fi fost singura ființă de pe lumea asta care nu are de ascuns vreun secret. Recunosc, mă scufundam clipe în șir în deliciul ei, în raza ei vizuală, respirația ei parcă rupea și lipea la loc fiecare undă electromagnetică ce pulsa în perimetrul nostru. Momentul a fost despicat de vocea ei tremurândă, care a scos până atunci un singur cuvânt către mine: PIRAT. La cuvântul ăsta se gândise. Toată lumea mă privea atentă, se făcuse liniște dintr-o dată. Am tras aer în piept, și fără nici un reper cât de cât, mi-am lăsat imaginația să o ia la vale. Iată ce a ieșit.

Trăiau odată, lângă Panama, doi frați. Care, atunci când nu se ocupau cu rafinarea uleiului de palmier, obișnuiau să meargă seara în sat, unde zgomotul și muzica făceau casă bună cu singurătatea lor, nevăzută și nebănuită de nimeni, mai ales într-un vacarm ca acela, stropit cu rom și cu tot felul de culori specifice acelui mini carnaval din sezonul secetos. După ce au consumat câteva pahare acrișoare de pisco au sesizat amândoi că mulțimea se adunase în jurul unui foc de doi metri, în jurul căruia dansa o femeie venită de pe alte meleaguri, care nu era nici americancă și nici panameză, nici măcar mexicancă. Părea a fi columbiancă. Așa bănuiau ei pe atunci. Își închipuiau asta pentru că văzuseră deja lumea toată, în tinerețile lor lucraseră ca marinari pentru o companie americană care aducea tutun din zona Caraibelor. Ochii ei verzi străluceau ca un șirag de smaralde, iar corpul ei se unduia de parcă ar fi fost posedată de cei mai desfrânați demoni pe care mintea umană și-i imaginează. Și totuși, nu era indecentă, avea o oarecare pudoare și o blândețe naturală a ochilor. Amândoi se îndrăgostiseră pe loc de ea. Așa se face că seară de seară coborau amândoi în sat, ca să-și poată desfăta privirile cu dansul ei nemaivăzut. În timp, ea le-a remarcat amândurora prezența, și își imagina că erau prieteni buni, mai ales că nu semănau fizic, deși culoarea ochilor părea a li se suprapune oarecum firesc. De câte ori făcea o pauză, se desfăta cu o băutură numită Mama Juana, făcută dintr-un amestec de rom, vin roșu și miere, la care se adaugă scoarță de copac și diverse alte ierburi. Localnicii compară băutura asta cu faimosul vin de Porto, singura diferență fiind că Mama Juana se bea sub formă de shot. Nefiind vorbăreți, s-au apropiat destul de greu de ea. Dar scânteia între ei s-a aprins numaidecât. Pentru că ea vedea în ei o tristețe și o bărbăție puternică, demnă și curajoasă. Le-a povestit că este venezueleancă, mama ei având puternice origini indiene, iar tatăl ei fusese un cartograf spaniol, om de știință, care se îndrăgostise de mama ei în timpul recoltei de toamnă, în timpul unui studiu științific care-l adusese pe acele meleaguri. Acum, muncea pentru o companie ambulantă de divertisment care urmărea câștiguri imediate de pe urma acestui carnaval panamez regional. Au plăcut-o pur și simplu amândoi, și nici măcar n-au întrebat-o unde a învățat să danseze atât de frumos, atât de viu și de ispititor. De dragul lor, a renunțat la compania ambulantă, și s-a mutat în căsuța lor, de sus, de unde plaja părea mai tăcută și mai discretă ca niciodată. Începuse să-i iubească pe amândoi, și nu-i diferenția în vreun fel anume, găsind deopotrivă calități în amândoi. Lumea deja începuse să devină bârfitoare, acuzând-o de desfrâu, aclamând că nici o femeie nu poate trăi benevol în singurătate cu doi bărbați sub același acoperiș. Între noi fie vorba, dragostea lor părea stranie. Poate tocmai prin neobișnuința ei. Se scufundau toți trei dezbrăcați în ocean în fiecare dimineață, ba chiar se zvonește că se îmbăiau în aceeași cadă împreună. Și că umblau despuiați prin casă, goi în același pat, goi dimineața, goi seara, goi chiar și când îi bărbierea sau când îi mângâia pe creștet la auzul unei melodii de jale, Paloma Negra, cântate în spaniolă la un radio vechi și înfundat de praf de nisip. Tot ce se știe e că la un moment dat, ea s-a îmbolnăvit. Și că în delirul ei, pomenea ceva despre o zmeură haitiană, remediu pentru orice boală. Nemaisuportându-i agonia, cei doi frați au lăsat-o în grija unei femei și s-au îmbarcat degrabă în căutarea zmeurii miraculoase. Prinși în mijlocul unor furtuni nemaipomenite, cum numai în Caraibe ți-e dat să vezi, cei doi frați au naufragiat, pierzându-și conștiința pe o insulă plină de nisip, albă ca varul, întreruptă doar de prezența unor stânci sălbatice, în mijlocul cărora se întrevedea o peșteră ascunsă. La trezire, erau legați amândoi de un catarg, pe o ambarcațiune ce mirosea a putregai umed, erau de fapt pe o corabie ancorată la intrarea în peșteră, într-un minigolf săpat natural de ape acum multe mii de ani. În jurul lor, avea loc un sfat al piraților negrii, de care ei mai auziseră pe vremea când munceau ca mateloți pentru compania americană. Temuți pentru ferocitatea lor. De altfel, din discuțiile lor au înțeles câte ceva despre arderea unui oraș, despre măcelul din piață, despre prinderea femeilor... tinere, albe, atât de curate, despre violuri, toți grămadă, printre case și trupuri... cu ele legate de mâini și duse pe corabie, apoi aruncate în apă, așa cum erau, vii, goale, ofilite deja. Din rânjetul lor, cei doi frați înțeleseseră că numai una scăpase, o femeie pentru care șeful lor, un pirat nemaivăzut, avea o slăbiciune anume, pe care ei nu și-o puteau explica. Și că aceasta era un fel de vraci, care-l putea vindeca pe stăpânul lor de orbirea de la ochiul stâng cu ajutorul unor ierburi rare. Sfatul destrăbălat al piraților îi pusese pe gânduri pe cei doi frați, care, la lăsarea nopții, au reușit să se elibereze de strânsoarea frânghiilor cu care fuseseră legați, și să ajungă până în camera prizonierei. A cărei frumusețe îi surprinsese pe amândoi. Sânii frumoși i se întrevedeau prin rochia ei albă, iar ochii îi străluceau ca unei pantere prinsă în captivitate. Povestindu-i cum au ajuns pe această corabie, cei doi au aflat de la prizonieră că aceasta avea, printre propriile ierburi, și frunze de zmeură haitiană. În bezna nopții, au reușit cumva să fugă toți trei, folosindu-se de o mică ambarcațiune atașată de corabia murdară a piraților. Iar la ivirea zorilor s-a auzit parcă strigătul de deznădejde și furie al șefului pirat, ca un ecou dus peste valurile spumoase ale mării. De aici încolo povestea are un happy-end. Cei patru protagoniști trăind și iubindu-se cum nu se poate relata, fiindcă și limba îți tremură mai tare dacă dezvălui pasiunea lor la ora asta.

Sabina m-a privit în ochi. Părea cuprinsă de vraja poveștii mele. Cu toate astea, m-a întrebat fără să stea pe gânduri: Și care e adevărul neștiut despre tine însuți din povestea asta? Am fixat-o un timp cu privirea, după care i-am povestit că odată eu și cel mai bun prieten al meu am iubit aceeași fată. I-am spus că las imaginației ei următoarea întrebare pe care știu că o are pe limbă. Și anume dacă a mai apărut o femeie în trio-ul nostru sau ce s-a întâmplat de fapt mai departe. N-am vrut să povestesc despre asta, am căzut pur și simplu pe gânduri, ascultând poveștile celorlați din jurul focului, care continuau jocul mai departe de unde îl lăsasem eu. În tot acest timp, Sabina mă urmărea pe furiș, de la distanță, cu coada ochiului ei albastru, din care uneori sălta câte un delfin la fiecare cinci secunde. Eu mi-o imaginam dezbrăcată, recunosc, undeva pe o plajă din Caraibe, unde nu există șiruri lungi de obsesii pe firul scurt dintre naștere și moarte, și unde oamenii nu se chinuie să-și țină echilibrul deasupra lumii, între iluzii și certitudini, între realitate și imaginație. Aproape că-mi venea să o iau în brațe și să o sărut, ca să-i sting mai departe curiozitatea și probabil ca să-mi mai injectez cu bună știință adrenalină în supradoză.

Oameni tot mai mici cu vise tot mai mari

După mult timp, stau și fumez pe un fotoliu apăsat de ani, încerc să mă pun în situația altora, televizorul îmi merge în gol și gândurile mă lovesc din toate părțile, ca la box, în combinații complexe de upercut-uri și directe de stânga, asta în timp ce eu mă concentrez pe ideea că într-adevăr urăsc tabuurile. Și că nu-mi stă în fire să mă laud cu așa ceva, din moment ce eu pot scrie, gândi, înțelege, fără a privi de sus, pe oricine, și că pot empatiza până și cu dușmanul meu, ba chiar la final mă pot declara pe mine însumi vinovat, devenind din victimă, călău, chiar primind în locul lui penitența autoimpusă. Sau că mă pot transpune în locul altcuiva, mai ales dacă are nevoie să-și facă curățenie de primăvară în conștiință, și-i pot prelua păcatele ca să-mi încarc eu cu ele agende, bloguri, emailuri și alte bagaje care-mi vor eclipsa apoi propria viață, până ce la un moment dat voi uita cine sunt eu de fapt, și cine eram eu înainte ca să te las pe tine să-ți descarci sufletul aici, pe fotoliul ăsta demodat din sufrageria propriului suflet, unde nu am nici secretară și nici asistent care să-mi facă programări. Nici telefon ca să anunți că ai nevoie de mine. Ah da, și unde nu am închiriat nici măcar o bancă reală pe care să putem sta comod și să ne împărtășim noile metode de îmblânzire a demonilor interiori.

Și aș vrea să înțeleg. Doar atât. Să mă lămuresc. De ce oamenii strâng sume. Ca să le iasă de-o haină? Sau de ce? Până la urmă, e mai importantă ușa și pragul. Trecem goi dincolo de lume. Iar dacă toate s-ar prăbuși în centrul pământului am cunoaște adevărata înfățișare a Tartar-ului, locul în care cu toții devenim Sisifi cu bastoane de nuc, de care ne sprijinim încercând să rămânem verticali de dragul vecinilor și cunoscuților. Pe urmă mai e și mărul. Păcatul. Șarpele păcălește frumosul, îi spune că verdele-i de fapt negru, că cerul e pământ și că timpul nu-și cere partea. Iar noi continuăm să ne gândim la mărunțișuri. Ne dorim ceea ce nu putem avea. Inconștienți de propriile atuuri. Ajungem să ne mirăm de cât de mult ne putem mira. Prin cuvinte și gânduri inutile credem că păcălim timpul, avem senzația că el a trecut, dar noi suntem de fapt cei care rămânem mai triști și mai bătrâni. O viață întreagă călătorim în jurul mărului, sau cel puțin jumătate din ea, restul e doar agonie. Straniu gând, să-mi amintesc azi ce sunt și de ce nu sunt din ce nu m-am gândit că aș putea să fiu. Suport tot mai greu așteptările, mai ales când rezultatul e mereu altul și când realitatea se scaldă-n ape. Îmi scapă printre degete înțelegerea unui moment unic și rămân cu iluzia că am înțeles ceva din viață. Doar amintiri dulci mi-au mai rămas pe retină. Atât a selectat sufletul meu, nimic mai mult. El știe că suntem din ce în ce mai puțini cei care ne numărăm anii cu melancolie. Că suntem, în esență, oameni tot mai mici cu vise tot mai mari. Într-un contrast amețitor.

Saudade

Cred că desprinderea din timp poate fi cheia libertății umane. Și că fără transcendență, rămânem prizonierii ușilor închise. Internetul, mai nou, ne dilată timpul, ne atrage într-un mediu online plin cu lucruri mărunte despre nimicurile vieții, unde simți că vrei să ai. Să ai orice. Fotografii haioase, ceva de spus, un loc anume al tău, replici spirituale, postări, comentarii și like-uri. La fel cum ai o meserie, un grup de oameni care te ascultă, un aparat de ras, un costum, o pereche de pantofi, o mașină. Să posezi adică. Așa pari fericit. Având. Adică trebuie să ai și o prietenă (un prieten), un șef, un birou, o stradă pe care locuiești, o durere de cap, un nărav propriu, pur și simplu să ai... Și ceilalți trebuie neaparat să afle că tu ai. Sau că și tu ai. Ființa ta se află, desigur, într-un raport de posesie cu existența ta. Ceva din tine e avid să aibă. A avea e așadar un verb care ne dizolvă ființa în lucruri. Nu suntem, ci avem. Sau nu avem. Ceva, orice. Amintiri, nostalgii, vise. Eu, par example, sunt bântuit uneori de nostalgii specifice. Care alcătuiesc în mine un fel de dor intraductibil, pe care mai demult portughezii (navigatori celebrii) l-au numit saudade. Posed așadar câte un răgaz prin propriile nostalgii. Pe care arareori Internetul le mai are, el fiind preocupat în a face mai multe lucruri deodată și în a stabili punți false de legătură între oameni. De aceea, mi-a venit acum nostalgia unui pasaj incisiv din Giovanni Papini, care mă îndoiesc că-și imaginase cât adevăr vor avea propriile vorbe în era sufletelor online: Iar dacă, după ce m-ați ascultat, veți continua să credeți – în ciuda vorbelor mele – că sunt într-adevăr un om sfârșit, va trebui să recunoașteți că sunt un om sfârșit pentru că m-am apucat de prea multe lucruri, și că nu mai sunt nimic pentru că am vrut să fiu totul.

Dincolo de cuvinte

Aștept primăvara. Fentez toate virulențele care mi-au încruntat fruntea în iarna asta alungită. E timpul să schimb ceva. Am fost legat la ochi atâtea zile și am asistat indiferent la propriul scenariu halucinant. Pentru că sunt doar un copil ștrengar. Cu idei înghesuite în cap. În mine stă pitită undeva vocația începuturilor și stă ascuns fiorul cosmic al unui zâmbet proiectat dimineața pe retină. În mintea mea, am asfixiat monotonia zilelor și am găsit o nouă modalitate de a-mi lega șireturile la converși. Sunt hotărât și determinat. Să aduc soarele în ibric, cafeaua în cameră și radioul în muzică. Să schimb ceva. Totul. Să port șosete colorate. Să râd mai mult. Să caut cărți mucegăite și frumos ilustrate. În care oamenii păcătuiesc. În care fanteziile iau în derâdere realitatea și în care fumul de țigară nu deranjează pe nimeni. Acum e timpul să mă ridic din genunchi, să mă șterg la ochi și să retrasez linii, mediane, diagonale. Știu, puțini mă vor mai recunoaște. Mai ales când voi închide un ochi, și când mă voi deplasa în partea opusă deplasării celorlalți, la fel ca o piesă de șah de pe șine. Atunci, timpul se va opri să-mi mângâie cutele apărute pe frunte ca urmare a încordării, eu voi zâmbi mai mult și degetele îmi vor curge pregătindu-se să smulgă o floare de grădină pentru cea mai frumoasă fată. Care mă va învăța că există ceva palpabil dincolo de cuvinte. Și că e absurd să o tot plimb dintr-o parte în alta a sufletului, după bunul plac al copilului din mine. Așadar, voi prețui de azi fiecare timp al lucrurilor. Adică timpul patului și timpul rochiei în care ea va lumina atât de frumos. Timpul în care forfota orașului nu se va mai auzi deloc în dormitorul nostru, care va face loc umbrei mele, care o va proteja și iubi până când se va piti în așternuturi și va geme, rupând liniaritatea momentului nostru intim. Totul se va desfășura dincolo de cuvinte. Doar tăcerea și zâmbetul m-ar putea da în vileag, mai ales când ea își va schimba la buze nuanța de roșu, când pe ele saliva se va așeza cum se așează roua la răsărit. Spontaneitatea mea va fi una blândă și cumpătată. Necuprinsă în vreun algortim specific. Ispitită doar de sfârcurile ei care-i înșurubează pe interior cămașa de noapte. Am nevoie doar de un impuls electric, de o sclipire a ochilor, și sărutul meu o să vină fără zgomot de pași exact când ceasul va lovi secunda cu ciocanul lui de judecător imparțial. Apoi voi scrie fără întrerupere. Ceva indescifrabil. Ceva ce nimeni nu poate citi, dar toată lumea înțelege. Că am prins din nou viață. Vezi tu... eu sunt un optimist convins.

Femeile nu sunt o întâmplare

Femeile nu sunt o întâmplare. Sunt un orgasm pe tocuri. Sunt dintotdeauna delirul ce ne urcă noaptea prin gene până spre dimineață, ca să ne stoarcă de tot pulsul plictisit. Tot ele ne reamintesc de așteptare și de plăcere, de acel amestec de nevroză și ciocolată amăruie. Ne aduc aminte de mirosul de mango, piper, de kiwi, vin, ceai, de scorțișoară și cafea, de flori de câmp și cântece vechi, șuierate. Ele pot să facă singure dragoste, dacă vor. Pot chiar să vopsească gardurile, să repare acoperișuri sau automobile. Au picioare mai lungi decât ale noastre, care aleargă încolo și-ncoace, până ajung la adresa exactă a sufletului de bărbat. Dintr-o singură privire, îți pot spune dacă le iubești, îți pot spune cine ești și pot măsura fiecare strop de ambrozie ce cade din sudoarea conștiinței tale. Uneori, li se face frică de scări (mai ales atunci când sunt pe tocuri) dar pot trece cu ușurință și peste asta. Au o metodă simplă: schimbă o amintire cu un pas înainte. Și chiar dacă uneori le revezi abia după mulți ani, ele pot fi mai puternice și mai agitate decât îți amintești. Îți dau acea convingere că a meritat să aștepți atâta vreme, mai ales când se arată mai frumoase ca niciodată. Gata să se desfacă ca un mugure de floare, simetrice, dinspre umeri către coapsele goale. Descoperite în cele mai fine locuri, acolo unde se lasă pradă în mângâiere, unde se aud acorduri largi de violine. Locuri desprinse dintr-o acoladă între coastele căreia bărbații (fie ei îngeri sau demoni) pot ajunge la marginea norilor sau la marginea prăpastiei. Femeile nu sunt o întâmplare. Nu. Ele știu că adevărurile nu stau în gura oamenilor. La fel cum picăturile de ploaie nu se opresc niciodată la întâlnirea cu streșinile caselor. Femeile știu când să folosească cuvinte blindate, deși nu se imaginează pe front niciodată. Nu sunt vulnerabile nici măcar dragostei, chiar dacă uneori se mai trezesc cu câte un prăpădit de glonț jucăuș înfipt în aripa lor dreaptă. Suspină o vreme, apoi zâmbesc șăgalnic fiindcă-și dau seama că e doar o versiune mai amară a vieții. Pe care o poți schimba. Pe care o poți upgrada. Pe un fum ce se scurge în ritm de bolero, de parcă Maurice Ravel ar fi țintit de la coada trăgaciului. Femeile știu într-adevăr să zboare și cu o singură aripă. Uneori pot fi încăpățânate, dar naive niciodată. De aceea eu mă mai gândesc câteodată că femeile nu sunt o întâmplare. Drept dovadă stă inscripția de pe un Mărțișor desuet pe care l-am cumpărat astăzi: L’amour c’est moi! J’y suis, j’y reste!