duminică, 3 martie 2013

Dincolo de cuvinte


Aștept primăvara. Fentez toate virulențele care mi-au încruntat fruntea în iarna asta alungită. E timpul să schimb ceva. Am fost legat la ochi atâtea zile și am asistat indiferent la propriul scenariu halucinant. Pentru că sunt doar un copil ștrengar. Cu idei înghesuite în cap. În mine stă pitită undeva vocația începuturilor și stă ascuns fiorul cosmic al unui zâmbet proiectat dimineața pe retină. În mintea mea, am asfixiat monotonia zilelor și am găsit o nouă modalitate de a-mi lega șireturile la converși. Sunt hotărât și determinat. Să aduc soarele în ibric, cafeaua în cameră și radioul în muzică. Să schimb ceva. Totul. Să port șosete colorate. Să râd mai mult. Să caut cărți mucegăite și frumos ilustrate. În care oamenii păcătuiesc. În care fanteziile iau în derâdere realitatea și în care fumul de țigară nu deranjează pe nimeni. Acum e timpul să mă ridic din genunchi, să mă șterg la ochi și să retrasez linii, mediane, diagonale. Știu, puțini mă vor mai recunoaște. Mai ales când voi închide un ochi, și când mă voi deplasa în partea opusă deplasării celorlalți, la fel ca o piesă de șah de pe șine. Atunci, timpul se va opri să-mi mângâie cutele apărute pe frunte ca urmare a încordării, eu voi zâmbi mai mult și degetele îmi vor curge pregătindu-se să smulgă o floare de grădină pentru cea mai frumoasă fată. Care mă va învăța că există ceva palpabil dincolo de cuvinte. Și că e absurd să o tot plimb dintr-o parte în alta a sufletului, după bunul plac al copilului din mine. Așadar, voi prețui de azi fiecare timp al lucrurilor. Adică timpul patului și timpul rochiei în care ea va lumina atât de frumos. Timpul în care forfota orașului nu se va mai auzi deloc în dormitorul nostru, care va face loc umbrei mele, care o va proteja și iubi până când se va piti în așternuturi și va geme, rupând liniaritatea momentului nostru intim. Totul se va desfășura dincolo de cuvinte. Doar tăcerea și zâmbetul m-ar putea da în vileag, mai ales când ea își va schimba la buze nuanța de roșu, când pe ele saliva se va așeza cum se așează roua la răsărit. Spontaneitatea mea va fi una blândă și cumpătată. Necuprinsă în vreun algortim specific. Ispitită doar de sfârcurile ei care-i înșurubează pe interior cămașa de noapte. Am nevoie doar de un impuls electric, de o sclipire a ochilor, și sărutul meu o să vină fără zgomot de pași exact când ceasul va lovi secunda cu ciocanul lui de judecător imparțial. Apoi voi scrie fără întrerupere. Ceva indescifrabil. Ceva ce nimeni nu poate citi, dar toată lumea înțelege. Că am prins din nou viață. Vezi tu... eu sunt un optimist convins.




Un comentariu:

  1. Partea ironica este ca sunt din ce in ce mai multe cazuri asemanatoare cu scrisoarea ta

    RăspundețiȘtergere