Melodia perfectă are întotdeauna buzele roșii. E gustoasă ca mustul de noiembrie și zâmbește pe umărul tău până-ți înfige în inimă tocul cui. Ea schimbă cu ușurință parfumul și găsește mereu drumul cel mai scurt către șira spinării. Apoi atacă cu sensibilități aparte vrând să-ți transmită ilustrativ că de fapt viața e muzică și muzica e viață, nimic mai simplu, dar și că doi oameni pot fi, prin ascultare adâncă, prin dragoste și sunet, doi hoinari rătăciți benevol în Cuba anilor 60, pe o terasă somptuoasă cu orchestră, unde probabil cântă Beny Moré și unde cu toții am părea prin teleportare atât de tineri și stupid de frumoși. Ce e muzica de fapt dacă nu o mică aventură în fața clipei ce trece pe lângă noi dansând dar și apropiindu-ne cu încă un pas de chintesența dragostei?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu