Sunt prins în acea zi pe
care o tot ocolesc și în care pun la îndoială totul. Începând cu mine. Mă uit
în jur și compar fericirile altora,
poate așa voi descoperi drumul pe care trebuie să-l urmez. Am observat deja
demult cum parcă fiecare are traseul lui dinainte stabilit, de la punctul x înspre punctul y, și asta mă face să mă simt stânjenit în postura de a fi singurul
împiedicat de fiecare întrebare sau de fiecare nepotrivire a lucrurilor. Mă
gândesc cum la o cursă de atletism, dacă ratezi startul, te întorci pentru a-l
repeta, și culmea, la fel fac și ceilalți participanți la cursă. Viața însă
nu-ți oferă acest avantaj. Ba chiar te trezești, la un moment dat, că în timp
ce tu ai tendința de a restarta aspecte importante, ceilalți se grăbesc să
finalizeze. Să finalizeze curse, trasee, etape, zile, săptămâni, ani. Așa se
face că, în timp ce unii își clădesc cariera meticulos, întemeiază familii,
organizează nunți spectaculoase, acumulează, călătoresc cât de departe, eu sunt
atras de un magnet enervant care mă reține în mijlocul unor mișcări egocentrice
pe care nu le pot controla. Parcă totul se învârte în jurul meu doar ca să mă
mențină pe loc, ca pe un viu spectator plasat în centrul imobil al unui spațiu
în care toți ceilalți din jur avansează.
Nu știu, dar poate că te
întrebi și tu uneori, la fel cum o fac și eu, cu ce te-ai ales tu singur din
tot acest amalgam? Mi se pare uneori că pentru un individ ca mine am murit o
parte din viață deja, ba chiar că mai am încă și mai mult de murit, că n-am
trăit destul. Mă rup de orice discurs fatalist, dar sunt zile în care nu mai
poți crede în absolut nimic. Totul din jur poate fi deconstruit, dar nimeni nu
vrea să deconstruiască un asemenea puzzle al iluziilor regizate și al
idealurilor false. Îmi amintesc că am citit pe undeva că nașterea noastră este
și ea la fel de arbitrară, ca orice alt eveniment regizat de natură. Și că totul
ar fi doar un rezultat al contingenței. Dacă ne-am fi născut în altă familie (ca
să iau acest exemplu accidental), acum probabil am fi fost atașați de niște
străini. Oameni de știință au căzut de acord la un moment dat că între mine (ca
individ), mama și tatăl meu ar exista doar o continuitate genetică și o
oarecare conexiune psihologică hazardată. Plus că ei oricum te direcționează
spre solipsismul individuației, într-o singurătate
absolută în care nu mai există legături. De aceea m-am întrebat adesea: ce fel
de legături poți să ai cu cei care în alte circumstanțe ți-ar fi fost
necunoscuți?
Mă uit la oameni
cunoscuți din jur și caut miza. Miza lor, adică acel motor care-i îndeamnă să meargă mai
departe. Munca? Nu știu ce să zic, multora nu le place ceea ce fac, dar repetă
cu înverșunare până la pensie activități demne de intelectul unui cimpanzeu. Dragostea?
Uneori dragostea pare a fi doar o oarbă luptă pentru supremație, pe care unul
cel puțin o pierde. Libertatea? Mi se pare doar o pauză între două încovoieri,
sau între două compromisuri. Banii? Nu cred că pot umple suflete, doar buzunare
și case. Nu pot trișa nici moartea. Prietenia? Ăsta e un cuvânt care atârnă
prea greu. Poate că de fapt, cum remarca Schopenhauer,
ne protejăm doar interesele pentru a le face jocul în dauna pasiunii. În ideea
că nu există prietenie pură, ci doar fugă de sine în alteritate. Să fie frica
de a fi singur motorul prieteniei? Nu știu.
Secretul ar fi acela să
descoperi de ce cred unii că viața lor are sens.
De ce acest sentiment al sensului personal ori transpersonal este suficient? Dar
și mai interesant ar fi pentru mine să aflu modul de a gândi al celor care
nu-și pun niciodată asemenea dileme. Am observat deseori că prea multă
inteligență izolează. Ignoranța poate fi așadar cheia sensurilor. Se spune că
proștii par mai antrenați pentru supraviețuire pentru că sunt mai indulgenți cu
totul din jur și cu tot ceea ce li se întâmplă. Mă gândesc că poate de aceea prostul
e uneori o prezență plăcută. Un soi de amuzament super accesibil.
Cred totuși că trăiește ceva în noi care ne face să
mergem mai departe. Dar nici unul dintre noi nu ne dăm seama ce e de fapt, sau
dacă are vreun nume. Am putea, prin urmare, să-l botezăm după bunul plac.
Pentru mine a fost ceea ce unii spun că e bucuria.
Dar eu nu aș conchide tot cea am simțit într-un cuvânt atât de scurt. Fie că a
fost o bucurie de moment sau prelungită, m-a determinat în dese rânduri să dau
norii plumburii la o parte. A fost o bucurie a ochilor și a trupului tău de un
verde veronez, ca să o spun pe șleau. A fost bucurie chiar și atunci când
mi-era așa de dor să-mi repete gura ta că-ți sunt plăcut. Deși eram doi
străini, mai străini ca alții chiar, ajunsesem să ne tăinuim unul altuia
sărutul durerilor reciproce. Ne-am acceptat tăcut, ba chiar de dinainte de a ne
cunoaște toate păcatele (un paradox al întâlnirii unor străini opuși), am și acceptat
pe loc că lumea noastră e doar o simplă linie pe care n-o putem schimba, chiar
dacă o mai împodobim din când în când. Dar azi admit că a fost o linie
specială, care ți-a creionat atent ochii și buzele, ca să te observ eu într-o
zi aleatorie. Și-am câștigat o amintire, la fel cum Frida Kahlo (ieri am revăzut filmul) și-a câștigat serenitatea în
fața durerilor înlănțuite (prin fluturi și flori colorați pe ghipsul suferinței),
mai ales atunci când ochii tăi mi-au
smuls fără durere ochii mei și văzul, în timp ce buzele tale se
preocupau în a-mi alina rănile interioare ale trupului. Ai făcut toate acestea
pentru acea pată de bucurie, pe care știai că o vei obține, iar eu chipul deja
în minte ți l-am desenat, am făcut toate astea pentru ca, la rândul meu, să-ți
conturez ochii și buzele să-mi mai zâmbească. Să-mi mai zâmbească măcar o dată.
Și ori de câte ori aș fi avut nevoie. La fel cum au zâmbit când ți-am recitat
discursul Tinei către Diego și Frida:
I don’t believe in marriage. No, I
really don’t. Let me be clear about that.
I think at worst it’s a hostile
political act, a way for small-minded men to keep women in the house and out of
the way, wrapped up in the guise of tradition and conservative religious
nonsense.
At best, it’s a happy delusion. These
two people, who truly love each other and have no idea how truly miserable they
are about to make each other.
But, when two people know that, and
they decide with eyes wide open to face each other and get married anyway, then
I don’t think it’s conservative or delusional. I think it’s radical and
courageous…and very romantic.
To Diego and Frida.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu