m-am întors, după
foarte mulți ani
în locul nostru
preferat, știi tu, acolo
unde ți-am îmblânzit
prima oară sânii.
nu m-au primit nici cu
surle și trâmbițe
nici cu fanfară.
de fapt...
nu ne-a făcut nimeni
vreo statuie
și nici n-am fost
întâmpinat cu
masa întinsă.
în satul în care ne-am
iubit noi doi nu mai locuia nimeni
am găsit acolo numai un
ciobănesc elevețian orb. nu și-a dat seama că am venit. a continuat să-și
izbească fruntea rămasă fără blană de uluci. m-am gândit chiar să-l iau cu
mine. dar ar fi fost inutil. apoi, mi-am crestat pielea pe interiorul
antebrațului. auzisem că acolo se vindecă cel mai repede și este cel mai puțin
expusă. i-am fluturat mâna pe la nas. nici măcar mirosul de sânge nu îl mai
simțea. uitase deja să mănânce. sau pur și simplu își dorea să moară.
pentru că nu știam unde
să mă duc prima dată, am trecut podulețul de peste râu și am ajuns la casa în
care ne-am cazat. mi s-a părut la fel de înaltă. la fel de lungă și boemă. dar
parcă mai îngustă. liniștea din jurul ei m-a dezechilibrat de mai multe ori. altădată
acest lucru nu s-ar fi întâmplat. altădată aș fi privit insistent vârtejurile
pe care apa le face izbindu-se de stânci încât mi s-ar fi părut că mă sprijină
muntele. acum pur și simplu am amețit. asta a fost tot.
de sus, de pe creastă,
totul arăta la fel. doar că mai mic. garduri căzute. grădini necosite. puzderie
de copaci doborâți de furtună. turme fără stăpân. și-un vânt șerpesc ce lingea
acoperișurile, tânjind după o gură de fum. până și berzele ocoleau
gospodăriile. pur și simplu își făcuseră cuiburi pe cruci. și clămpăneau ori de
câte ori o uscăciune mai trosnea o cracă. doar mugurii se-nșurubau spre cer sub
formă de scară.
altădată n-aș fi ezitat
te-aș fi luat de mână
și am fi urcat, amândoi
până sus, până în vârf
acum mi-am scos
telefonul și am făcut o poză
pur și simplu nu știu
de ce
n-am s-o trimit nimănui
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu