.jpg)
Dragă
Rafael,
Rafa,
Știi?
Tata te iubește și te așteaptă acasă. E
important să încep cu asta. Și uite, dacă vrei, mă las de data asta cu totul pe
mâna ta. Numai să vii curând. Să vii devreme. Mi-e dor de băiatul meu. Mi-e dor
să discutăm la fel cum o făceam altădată, știi tu, înainte să intri la
facultate. Cumva, mi-e tot mai greu să accept că anii au trecut peste mine și
că azi, casa care tace când e plecată mama ta în oraș, amuțită întru totul, îmi
lovește parcă tâmplele cu un ciocan bizar al nostalgiei, al așteptării și
trecerii timpului. Și mi-e dor de râsul tău colorat, care scutură cu atâta
dezinvoltură pereții din casă, când ești aici. Dar acum, când îți scriu,
zâmbesc, știi tu, fugitiv, exact ca atunci când mama face prăjitură cu mere și
scorțișoară. Uite, când vii, ne putem juca pe X-Box, dacă vrei tu, și dacă vei
avea răbdare să mă înveți și pe mine asta, ori putem fuma împreună, cot la cot,
în bucătărie, din pachetul de țigări mentolate al mamei tale. Putem, de ce nu
(?), asculta un concert de-al lui Waters
sau chiar câteva bucăți needitate ale lui Kurt
Cobain. Sau Skrillex, dacă îți
place și ție, fiindcă asta am înțeles că le place și copiilor mei neastâmpărați
de la școală. Orice, numai să vii acasă. Mi-e dor să pierdem vremea, numai noi
doi, pur și simplu. Și să facem comparații între Django-ul lui Tarantino
și spaghetti-urile lui Leone, între
filmele lui Almodovar și cele ale lui
Ingmar Bergman. Mi-e dor de fapt, cel
mai mult și cel mai tare, să-ți contrazici cu zâmbetul pe buze și să-ți impresionezi
totodată bătrânul și demodatul tată, cum numai ție îți stă în fire să o faci.
Nu
uita, te rog, că tata te iubește.
Noutăți
importante nu-ți pot spune, aici lucrurile sunt tot așa cum le-ai lăsat, stau
în loc, iar vecinii se scaldă în continuare într-un fel de așteptare malignă,
discută toată ziua nimicuri, fotbal, fac politică, dau zvonuri mai departe și
visează la o viață mai bună. Știu, te întrebi de ce îți scriu, și de ce acum,
probabil. M-am hotărât să îți scriu pentru că m-am gândit la tine foarte mult, mai
mult decât de obicei, și la cum eram eu la vârsta ta. Ultima oară mi-ai spus la
telefon că o aduci acasă în prima vacanță pe Cătălina, iar de-atunci maică-ta,
după cum o știi, îmi vorbește numai de asta. De-abia așteptăm să o cunoaștem,
dar îți mărturisesc că vestea asta mi-a adus aminte de o perioadă a tinereții
mele de care nu ți-am spus până acum nimic, poate din motive de intimitate
exagerată. A declanșat ceva ciudat din mine. Ceva de altădată. De când eram de
vârsta ta, aproximativ. S-a întâmplat acum mai bine de trei decenii. Eram pe-atunci
student la Litere, în ultimul an, tot la București, iar în vacanța de 1 Mai am
fost invitat de câțiva colegi la ei acasă, la Sighetu’ Marmației, într-o zonă a
țării pitorească și cu oameni neasemuiți, de o blândețe și de o generozitate
ieșită realmente din comun. Și, simțind pe atunci o nevoie acută de dépaysement, am acceptat cu bucurie
invitația, mișcare care, dacă stau mai bine să reflectez acum, mi-a schimbat
felul de a fi poate pentru totdeauna. Eu aveam, chiar și pe vremea aia, după
cum bine cred că îți imaginezi, aceeași pasiune de a căuta cuvinte
intraductibile din alte limbi. O pasiune molipsitoare pe care curând, am
împărtășit-o cu Florence.
Asta
vroiam să-ți spun. Că la Sighet, am cunoscut-o pe Florence, sora colegului meu
George, de care m-am îndrăgostit iremediabil. Înaltă, blondă, cu ochii verzi și
cu buze cărnoase, mi-a furat privirea imediat. Nu, te rog, nu râde de tatăl
tău! A fost o scânteie, pur și simplu. Eram tânăr și fără minte dar m-am
îndrăgostit pe loc de ea, m-am îndrăgostit din senin de un om, de altul decât
mine, și îmi plăcea de ea mai mult decât de Soare, îmi era mai apropiată chiar mai
mult decât cerul, și mă gândeam pe atunci că asta e suficient, că pentru asta
îmi ajunge tinerețea, și că nu-mi trebuie deloc minte.
Atunci
a fost prima oară când am înțeles ce înseamnă forelsket pentru norvegieni (sentimentul euforic pe care-l simți
când te îndrăgostești pentru prima oară). Pe Florence am iubit-o de prima dată,
și cred, de altfel, că și ea a simțit același lucru față de mine. Ea mi-a
insuflat plăcerea pentru poezie și mi-a resurgitat cumva spiritul rătăcit,
poate prea rătăcit, pe atunci. Țin minte și acum că, înainte să o sărut prima
dată, nu-mi puteam deloc dezlipi ochii de la ea și că mâinile îmi paralizaseră
de la prea multă emoție, atât de mult încât a ieșit între noi doi următorul
schimb de replici, pe care n-o să-l uit niciodată: „- Pot să te țin de mână? –
Sigur vrei asta?, - Altfel mor.”
Exact așa
mi-a spus: „altfel mor”. Dar n-a
murit, că mă iubea prea tare, și prea mult, cum numai o femeie tânără și
îndrăgostită e capabilă să iubească un bărbat. Iar acolo, la Sighet, am stat
mai mult de o săptămână. A fost o săptămână petrecută în paradis. Aveam ochi
numai pentru Florence. Numai pentru ea. Nu știu cum s-o spun, dar gura ei,
felul ei de a vorbi și gesticula semănau cu felul de a fi a Gretei Garbo, așa cum o văzusem prima
oară în filme. Nu-i găseam nici măcar o imperfecțiune, fiind permanent adâncit
în dragostea ei și condus de acel impuls cafuné
(limba portugheză, în Brazilia – gestul de a trece degetele prin părul cuiva cu
tandrețe), și îți mărturisesc că ea a fost cu adevărat prima femeie pe care am
iubit-o.
Am
invitat-o la București, unde am și petrecut două săptămâni la sfârșitul
sesiunii de vară. Au fost două săptămâni desprinse parcă din poveștile cele mai
cunoscute de dragoste. Mă întreb dacă și ea și le mai amintește, dacă se mai
gândește uneori la asta, indiferent unde s-ar afla acum, lângă copii, soț sau
oameni dragi. Țin minte că noaptea, aprindeam veioza numai ca să-i privesc
chipul și să-i dezleg misterele, mă jucam cu pielea ei și-i mângâiam conturul
buzelor, puful din obraji, ascultându-i răsuflarea regulată, posibil fericită.
Și-mi puneam întrebări. Întrebări pe care și le pune orice îndrăgostit. Mă
întrebam, de exemplu, care-i secretul ei, de ce timpul nu are nici o înrăurire
asupra ei? Am fost tânăr, cum ești și tu acum, și-ți mărturisesc că adoram
goliciunea ei rotundă, pielea ei lăptoasă, cremoasă, pe care uneori pete de
roșeață păreau ca niște fulgi plutitori într-un bol cu lapte. Mi se părea că am
o nemaipomenită sarcină, și că un înger transformat în femeie îmi fusese dat
spre păstrare. Și poate că așa a și fost. O iubeam atât de mult că uneori
auzeam lângă coastele mele bătăile inimii ei. Îmi amintesc și acum că avea un
fel cu totul aparte de a se îmbujora în somn. Iar dimineața, când mă bucuram în
cea mai mare liniște de toată dragostea ei mă întrebam la nesfârșit de unde își
extrage acea vitalitate insolentă, și de ce îndrăznește să fie atât de calmă și
fericită alături de mine, și de ce ea îmi părea singura femeie din lume care
știa să profite de un somn reparator care în fiecare dimineață o făcea
într-atât de frumoasă?
Au
fost dimineți pe care le voi păstra în suflet toată viața. Când ne țineam de
mână ca doi tineri aflați sub un cearșaf, și care aleargă prin ploaie, de-a
lungul unei faleze. Altfel spus, am simțit atunci pe pielea mea ce înseamnă
pentru greci meraki (a face ceva din
suflet, creativitate și iubire, un proces în care te dărui acțiunii tale). Dar
orice paradis ia uneori o pauză, iar cele două săptămâni s-au sfârșit de parcă
ar fi fost cel mult două secunde. Când am condus-o la tren, am simțit că o
pierd, mă uitam la geamul acceleratului cum se îndepărta abținându-se să nu
plângă, zâmbind, dar cu sufletul mic, și pe măsură ce trenul se mișca, simțeam
cum trage după sine un fir. Mă simțeam ca un ghem și fiecare metru parcurs de
trenul care o ducea departe de mine mă deșira. Când trenul devenise doar un
punct minuscul la orizont, mai rămăsese din minte doar un gând. Simplu. De
fapt, o întrebare: eu ce mă fac?
Lumea
a continuat să se învârtă în microcircuitul ei plictisitor, dar eu mă gândeam
doar la Florence. În săptămânile ce au urmat mă afundasem în cărți, dar oriunde
treceam pe stradă aveam senzația că îi seamănă cineva, de multe ori
experimentând parcă conceptul de bakku-shan (în limba japoneză – a vedea o
femeie care pare drăguță din spate, nu și din față). Ieșeam în fiecare seară la
bere cu George, care citise toată tristețea din ochii mei și am avut senzația
că i s-a rupt realmente sufletul când mi-a spus că Florence, sora lui, a plecat
cu o bursă de studiu la Berlin, pentru un an de zile. Țin minte că deși ceva
s-a rupt cu totul în mine atunci, dragostea nu s-a diminuat, deși recunosc,
abia atunci înțelesesem cu adevărat la ce se referea Nichita când punea o simplă întrebare (foarte la modă pe atunci
printre studenții de la Litere): „Dacă
florile și-ar dărui oameni la fel cum oamenii își dăruiesc flori, de unde ar fi
tăiați oamenii?”
După
un de zile, mi-a scris. Flacăra nu se stinsese niciodată între noi doi. Am
corespondat câteva luni, iar după asta i-am cerut să se mute cu mine la
București. A acceptat. Ne-am găsit o garsonieră și ne-am mutat împreună.
Într-un timp ridicol de scurt, din sufletul meu a dispărut toată semiabsența ei
curând, mi-am redescoperit toate capacitățile senzitive, am uitat amândoi
gustul fad al distanței și am continuat o dragoste adevărată. O dragoste reală,
intimă și irespirabilă.
Ah
da, am uitat să-ți spun că Florence e mama ta. Așa îi spuneam eu, numai eu, și
așa îi mai spun și acum, când suntem singuri. Prin urmare, dragă Rafa,
gândește-te că sunt norocoși bărbații care pot iubi, și gândește-te că eu și
mama ta îți dorim numai binele din lume. Am avut impulsul ăsta părintesc să-ți
scriu, să-ți dezvălui de ce m-am bucurat când mi-ai povestit de Cătălina, de
felul ei de-a fi și de felul în care vă înțelegeți, vă prețuiți și susțineți
reciproc. Vino degrabă acasă, așadar. Mai bine zis: veniți degrabă acasă. Vino
să-ți povestesc în detaliu despre toate acestea. O să-ți confirme unele
fragmente și unchiul George, care mi-a promis că ajunge sâmbătă cu acceleratul
de prânz. Vino,
și
nu uita, sub nici un fel de circumstanțe, că
tata
te iubește.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu