De unde pot știi care ești tu și care sunt eu?

Nu te-am văzut de atâta timp. Iar uneori, mi se pare că tot ce a fost cândva între noi doi s-a petrecut demult, prin Mezozoic, știi tu, în vremea când fluturii aveau oase și primii oameni încă nu fuseseră alungați din rai pe pământ să se caute și să se respingă o viață întreagă. Chiar adineauri am vrut să-ți trimit o scrisoare, dar culmea, nici un plic nu are curajul să îmbrace o scrisoare atât de desfrânată. Am vrut cu tot dinadinsul să-ți trimit o scrisoare, dar nici un timbru nu vrea să fie complicele unui plic atât de suspect. Îți vine a crede una ca asta? Așa că, fără să-mi iau vreun răgaz de gândire, am renunțat să scriu și m-am gândit să-ți fac o vizită neanunțată, dar sunt doar o scrisoare care n-are curajul să iasă din casă în pielea goală, acoperită numai cu un plic netimbrat.

 

Am vrut să-ți scriu pentru că să fiu cu tine ori să nu fiu cu tine - e singura unitate de măsură a timpului pe care o cunosc. Îți mai aduci oare aminte? Noi doi am fost altfel. Când toată lumea își construia realitatea în concret, noi am construit-o în dragoste. Când fiecare își construia realitatea în piatră, noi am construit-o în nisip. Am construit-o cu zâmbetul pe buze, ținându-ne de mână, ca și cum nisipul ar fi fost piatră.

 

Și totuși, oare tu cui îi trimiți astăzi scrisori? Oare cine mai știe că tu ai pupile sensibile și drăgăstoase de pisică? Oare cine îți mai numără răsfățurile și oare cine mai tace când gustă electrocutat din buzele tale? Cui îi mai faci cadou trupul tău întru modelare? Vezi tu, eu încă îmi amintesc în detaliu, și cu minuțiozitatea unui bijutier de perle argintii gustul tău exotic, de vanilie și ananas, și știu că probabil și azi persistă o blândețe dulce și rece în sărutul tău. Dacă ar fi după mine – i-aș spune sărutul melcului.

 

Dacă ar fi după mine, cuvintele pe care ți le scriu acum ar lega cumva istoria noastră trecută de neantul viitorului. Chiar dacă tăcerea ta astăzi îmi pare a fi țipătul perfect. Chiar dacă tăcerea ta a jefuit ultimul dram de rațiune din gesturile și ezitările mele. Și totuși, nu demult mă țineai la sâni ca pe-un pui de pisică ferit de frig. Nu demult, calm și alintat de coapsele tale albe, te-am iubit în refugiu – când erai tăcută, ori în delir, când erai melodică și purtată prin orele zilei de doi gondolieri aflați în repaus. Te-am ținut între degete, cum ține o clopotniță în mâini un nebun, în timp ce ochii tăi străluceau ca fosforul, calibrați de ritmul simfonic al sânilor tăi expresivi ca doi melci roz, ca două vocale neinventate.

 

Un om ca mine, care orbește în timp ce scrie, care uită în câte capitole se subdivizează fericirea, rămâne poate doar cu intuibilul, și cu palpabilul pe ghicite. Cu înțelepciunea de a da răgaz suficient singurătății tale și acelui fluture de umbră care aterizează în pântecele tău ca să se odihnească. Cu înțelepciunea acelui bărbat care simte în tine pasul mut al parfumului și trupul limpede al verii, ori care desenează mărul pe care l-ai mușcat cu poftă o singură dată, doar o singură dată, știind că dragostea mea îți va transforma vremelnic limba într-o cascadă de flori frumos mirositoare. Cu știința profană a acelui bărbat care întâlnește un trup de femeie plăsmuit din cuarț, agată sau grâu, cu acea cultură sentimentală în spate care îi aduce constant aminte că unei femei frumoase ca tine i-ar trebui niște operații estetice care să facă din frumusețea ta ucigătoare o frumusețe cât de cât normală. Cu bagajul artistic dobândit într-o lungă perioadă de timp a acelui bărbat care știe că ție ți-ar trebui un creator de modă care să te facă asemeni tuturor, care să te demodeze puțin, care știe că ți-ar trebui din cinci în cinci minute o lămâie pentru ca surâsul să ți se strepezească, care știe că noaptea ți-ar trebui o pereche de ochelari de soare ca niște raze laser ca să poți fi privită îndeaproape, ori un orb care să te privească el în locul meu, să-ți vadă el defectele. Cu detașarea unui bărbat care știe că ți-ar trebui un călugăr care să ți se spovedească doar ție, și o mănăstire în care să te închizi din când în când pentru a evita omorul sentimental al sufletului de bărbat, pentru a evita să mă ucizi o dată la câteva secunde, o dată la fiecare atingere, sărut ori stingere a luminii din cameră.

 

Sunt tot aici, indecis dacă trebuie sau nu să-ți scriu, influențat de gândul insurmontabil că poate cuvintele mele nu înseamnă absolut nimic, de gândul că dacă ele ar avea vreo importanță covârșitoare tu te-ai întoarce înapoi, ori mi-ai scrie și tu, că mi-ai iscăli câteva remedii doar de tine știute și aranjate în cuvinte dulci, mai bune ca orice sirop și menite să trateze clinic cuvintele mele transformate în insecte, în scarabei care-mi intră prin ochi, în trup, în jos, pe esofag și prin artere, până la inimă...

 

Așa că spune-mi: cui va scrie primul cui? Cine va fi acela, dintre noi doi, care va așeza primul armele jos, conștient că amândoi am pierdut deja acel cuibar sentimental al serilor în care citeam împreună, ori acel sărut care făcea mai puțin zgomot decât sunetul unui tun, proiectând în schimb un ecou care dura cu mult mai mult? Eu nu pot da încă drumul cuvintelor din mine. Le țin prizoniere, captive, într-o colivie construită din speranțe, în acea parte din mine care știe că încă sunt beat de tine cum e un vagabond de briza serilor de vară, care știe că nimic legat de tine n-a pălit. Că ești încă culoarea sângelui meu. Că ești sângele meu. Și că, atunci când mă uit în oglindă, nu e chipul meu cel pe care-l văd. Ci trupul tău de două ori. O dată tu, o dată eu. Prins mereu în aceași dilemă: de unde pot știi care ești tu și care sunt eu?