joi, 29 decembrie 2016

Ca un arbore în mijlocul pustiului


Ar trebui să fim sinceri şi să recunoaştem că nu avem nici cea mai mică idee despre cum se trăieşte. Nici părinţii noştri nu ştiu, nici bunicii, niciunul dintre strămoşii noştri nu a ştiut decât să supravieţuiască. Dovezile arheologice, istorice, antropologice doar atât pot atesta: un lung şir de supravieţuiri care ne-a educat doar cât să primim viaţă şi s-o dăm mai departe. Cultura noastră e o acoperire a lipsei de sens. Sentimentele sunt momeala. Tot timpul ăsta pierdut sub imperiul minciunii… Ce avem să le dăm urmaşilor noştri? Statui? Cărţi care se contrazic? Ştiinţă care se autoexplică? De ce n-am recunoaşte de foarte devreme că nu avem răspunsuri? Ne e teamă că pierdem controlul? Ne e teamă că pierdem iluzia? Ne e teamă că rămânem goi, transparenţi, vulnerabili? Sigur că ne e teamă. De aceea transmitem această teamă copiilor noştri şi apoi îi pedepsim fiindcă mint. Mai târziu, când copiii devin adulţi, îi pedepsim fiindcă spun adevărul şi ne sperie. Vrem să se întoarcă la teamă. De cele mai multe ori reuşim să-i întoarcem. Aceasta-i moştenirea pe care simt că am primit-o. Nu vreau să o dau mai departe. Nu vreau să mă întorc la supravieţuire. Mi-e teamă că uneori se poate întâmpla să-ţi pierzi umanitatea printre teorii. Tot felul de teorii. Printr-un amalgam de informație imens și înfricoșător cât un uragan turbat. Care îți îngustează pereţii fiinţei până la sufocare. Alteori – tomuri de cunoştinţe şi informaţii te strivesc în tine, subtil, până la nefiinţă. Şi se întâmplă să pierzi, să câştigi, să dai înapoi, sau să avansezi şi uite aşa, tot înaintând, undeva, pe parcurs te priveşti în oglindă  şi nu mai eşti tu. Viaţa şi lumea au pus stăpânire pe tine de mult. Eşti în lume şi al lumii. Cu prisosinţă chiar. E timpul să ne eliberăm de toate astea. Iar eu, de pildă, voi începe prin a răsturna cu încăpățânare propria-mi matriță existențială. O voi zgâlțâi până ce lumea mi se va arăta plină de emoție, plină de miez și elan, până ce mâna mea ca o pasăre zgribulită se va cuibări în buzunarul tău, viață! Până voi primi acea linişte caldă și binefăcătoare. Până când am să mă surprind zâmbind sau încruntându-mă la toate clădirile bătrâne care ne fură zilnic 8 ore din dragoste. Mai e puţin. Dar o să am răbdare. Eu, cel veşnic agitat ca un peşte în năvod și obosit de zilele care ne gonesc pe tot felul de străzi, printre tot felul de oameni, până ce ne rămân, pe-o farfurie mereu goală şi pe o muzică blocată pe nişte corzi, aceleași goale promisiuni. Îţi promit, dragă existență, că fericirea îmi va fi de-acum înainte un animal de companie pe care îl voi plimba prin alt oraş, până va adormi la picioarele mele, iar manualul existenței, primit cadou de la alții, îl voi catapulta direct pe lună, că să am grijă numaidecât de propriul suflet, de propriul zâmbet și de toată iubirea asta crescută în mine ca un arbore în mijlocul pustiului.




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu