Ar trebui să fim sinceri şi să
recunoaştem că nu avem nici cea mai mică idee despre cum se trăieşte. Nici
părinţii noştri nu ştiu, nici bunicii, niciunul dintre strămoşii noştri nu a
ştiut decât să supravieţuiască. Dovezile arheologice, istorice, antropologice
doar atât pot atesta: un lung şir de supravieţuiri care ne-a educat doar cât să
primim viaţă şi s-o dăm mai departe. Cultura noastră e o acoperire a lipsei de
sens. Sentimentele sunt momeala. Tot timpul ăsta pierdut sub imperiul
minciunii… Ce avem să le dăm urmaşilor noştri? Statui? Cărţi care se contrazic?
Ştiinţă care se autoexplică? De ce n-am recunoaşte de foarte devreme că nu avem
răspunsuri? Ne e teamă că pierdem controlul? Ne e teamă că pierdem iluzia? Ne e
teamă că rămânem goi, transparenţi, vulnerabili? Sigur că ne e teamă. De aceea
transmitem această teamă copiilor noştri şi apoi îi pedepsim fiindcă mint. Mai
târziu, când copiii devin adulţi, îi pedepsim fiindcă spun adevărul şi ne
sperie. Vrem să se întoarcă la teamă. De cele mai multe ori reuşim să-i
întoarcem. Aceasta-i moştenirea pe care simt că am primit-o. Nu vreau să o dau
mai departe. Nu vreau să mă întorc la supravieţuire. Mi-e teamă că uneori se
poate întâmpla să-ţi pierzi umanitatea printre teorii. Tot felul de teorii. Printr-un
amalgam de informație imens și înfricoșător cât un uragan turbat. Care îți îngustează
pereţii fiinţei până la sufocare. Alteori – tomuri de cunoştinţe şi informaţii
te strivesc în tine, subtil, până la nefiinţă. Şi se întâmplă să pierzi, să
câştigi, să dai înapoi, sau să avansezi şi uite aşa, tot înaintând, undeva, pe
parcurs te priveşti în oglindă şi nu mai
eşti tu. Viaţa şi lumea au pus stăpânire pe tine de mult. Eşti în lume şi al
lumii. Cu prisosinţă chiar. E timpul să ne eliberăm de toate astea. Iar eu, de
pildă, voi începe prin a răsturna cu încăpățânare propria-mi matriță
existențială. O voi zgâlțâi până ce lumea mi se va arăta plină de emoție, plină
de miez și elan, până ce mâna mea ca o pasăre zgribulită se va cuibări în
buzunarul tău, viață! Până voi primi acea linişte caldă și binefăcătoare. Până
când am să mă surprind zâmbind sau încruntându-mă la toate clădirile bătrâne
care ne fură zilnic 8 ore din dragoste. Mai e puţin. Dar o să am răbdare. Eu, cel
veşnic agitat ca un peşte în năvod și obosit de zilele care ne gonesc pe tot
felul de străzi, printre tot felul de oameni, până ce ne rămân, pe-o farfurie
mereu goală şi pe o muzică blocată pe nişte corzi, aceleași goale promisiuni.
Îţi promit, dragă existență, că fericirea îmi va fi de-acum înainte un animal
de companie pe care îl voi plimba prin alt oraş, până va adormi la picioarele
mele, iar manualul existenței, primit cadou de la alții, îl voi catapulta
direct pe lună, că să am grijă numaidecât de propriul suflet, de propriul
zâmbet și de toată iubirea asta crescută în mine ca un arbore în mijlocul
pustiului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu