unicul joc la care excelam

copil fiind, eram apreciat

doar pentru felul în care

știam să râd - 

râdeam de parc-aș fi știut

ziua în care Dumnezeu

va veni printre noi ca ursul la zmeură.

singura libertate pe care-o știam

copil fiind, era râsul - 

și-acest comportament obscen al ochilor

era unicul joc la care excelam,

căci numai eu îi știam regulile.

cea mai mare izbândă a copilăriei mele

era invidia pe care le-am stârnit-o

sfinților ce, dintr-un neajuns al

sfințeniei lor, nu puteau să râdă.

(ah! să ai față de sfinți

avantajul hohotelor,

copil fiind).

mai târziu, crescând, am continuat să râd

și pentru că făcând altminteri ar fi fost

ca și cum le-aș fi ascuns tuturor faptul

c-am fost copil

și îmi era frică să trec neobservat

printre oameni

cum înțeleg că sunt condamnați să

treacă cei ce n-au avut copilărie.

și-am râs pentru că adevărata chemare

a ochilor mei era râsul!

și-am râs până când am cunoscut

umilința de-a descuraja îngerii,

semănându-le - 

și deci remușcarea de-a nu mă mai

putea justifica înaintea frumuseții

ca om!