o nemaipomenită și frumoasă cupolă

La naștere, mi se pare că un nume enervant de bun ți s-a dat. Donna Tartt. Și cât de mult mă intrigi, și cât de mult mă îndoaie de fapt anvergura și scriitura ta. De parc-aș fi eu însuși cel mai elaborat pigment din sticletele lui Carel Fabritius. Absența ta îndelungată nu o aprob, nu o înțeleg și deseori o pun sub o nejustificată îndoială, dar te iubesc. Ce situație comică și totuși, atât de obișnuită. Am foste iubite mai puțin relevante decât tine. Mi-ai aprins focul, m-ai dus la orgasm. Ești viața mea. Ești o viespe a cuvintelor! Mă intrigi cu fiecare descriere, cum te joci tu nonșalant cu structurile oamenilor, de fapt mă captivezi cu fiecare cuvânt. Te știu de puțin timp... dar n-ai vrea să ne căsătorim? Să scriem fiecare pe laptop-ul lui... sau și tu încă scrii direct pe hârtie?

Ești combativă, așa sunt și eu. Și parcă te visez și noaptea. Distopia talentului tău mă trece nonșalant prin tot felul de senzații, niciuna neplăcută. Te invidiez. Aș fi vrut să intri în mintea mea cu aceeași sălbăticie dezarmantă cu care ai intrat în cea a lui Theo. Dacă citești aceste rânduri să ști că mi-e rușine de mine. Sunt nimic în comparație cu ceea ce ai reușit tu să creezi. Vreau să știi că dacă ar fi să ne întâlnim vreodată în viața reală, aș trece pe partea cealaltă a străzii și m-aș preface că nu ți-am auzit niciodată numele. Într-adevăr, sunt un laș, iar tu un geniu.

Pentru mine, ești o nemaipomenită și frumoasă cupolă. O catedrală a simplității care zguduie și te împresoară cu întrebări pe care nu le-a mai pus niciodată nimeni. Sub un cer nesfârșit de albastru. Ești o tămăduitoare care operează intenționat numai pe șira spinării și pe limbă. Ca un adept de neclintit, te ascult, te cred, orice ai scrie. Mă faci să mă privesc în oglindă. Mă faci să vreau să trăiesc în loc să mor. Vreau să te cunosc mai bine, fiecare paragraf de-al tău mă trezește repeptat la viață. Ești un înger păzitor dacă raiul ar fi iad și invers. Nu vreau să trăiesc într-un univers în care tu nu exiști, în care tu nu scrii, chiar și-așa, o singură dată după un îndelung deceniu. Mă frapezi, mă inciți, mă creezi odată cu poveștile tale, ma frămânți și mă împaci cu ideea că n-o să mai fiu niciodată același. Când sleit caut putere, mă pierd în toate coliviile din care nu mai scapă niciodată sticletele. Realitatea pe care mi-o oferi este rece ca gheața... și dulce ca zahărul din Minnesota. Ai reușit, m-ai convins, acum tot ce îmi doresc e să nu ai dreptate.

Și, ca să dovedesc că nu ai dreptate nu-mi mai rămân decât cele două cărți necitite, pe care sper să pun mâna foarte curând în disperarea mea. Călăuzește-mă, oriunde. Până atunci, nu-mi rămâne decât speranța că într-o zi voi reuși să te văd într-o mulțime. Să-ți pot striga eliberat mulțumesc! Acum viața are sens pentru că i-ai oferit tu unul. Nimic altceva nu m-a făcut să vreau să o trăiesc mai mult, fie și doar pentru a muri din proprie inițiativă.