Abia după ce împlinisem
22 de ani am reușit să parcurg integral o carte semnată de dumneavoastră,
stimabile domn Kundera. Cartea Râsului și a uitării. O găsisem întinsă pe
asfalt pe un ziar între atâtea alte zeci de titluri cu care te ademeneau
vânzătorii ambulanți și plictisiți din miezul orașului. N-a fost să fie mai
devreme de atât, credeți-mă pe cuvânt! Dar, deși descoperită ca o revelație
târzie, cartea asta mi-a rămas pentru totdeauna în suflet și poate că și ei îi
datorez cumva brusca mea hotărâre de a trăi altundeva. “Cel ce vrea să-și
amintească n-are voie să rămână într-un singur loc, așteptând ca amintirile să
vină singure la el! Amintirile s-au risipit în lumea largă și trebuie să umbli,
să le regăsești și să le faci să iasă din ascunzătoarea lor”
– spune-ți, iată, atât de entuziast, dumneavoastră. Nu știu dacă inspirația
pentru adevărul citat aici v-a venit cumva la Brno sau poate pe undeva pe
malurile Senei dar știu că am purtat cu mine mai bine de doisprezece ani cuvintele
acestea. Le-am purtat de la bunul început al vieții mele în străinătate, acolo
unde viața poate fi confuză și poate fi o nostalgie, iar cine ești – o narațiune
la trecut.
O altă viață
în străinătate ține de un instinct de supraviețuire identitară. Ești într-un
loc cu totul nou unde la început nu aparții, nu știi logica vieții curente iar
trecutul tău e relevant doar pentru tine în noul loc și nu știi cine ai mai fi
dacă te-ai pierde de acel trecut. Imigrația, după cum bănuiesc că știți prea
bine, domnule Kundera, e o ruptură bruscă din fluiditatea vieții cunoscute în
care funcționezi firesc. Acasă nu e doar un loc în care nu mai ești, ci o lume
întreagă dispărută. Locul în care te-ai format – și pe care îl numești acasă –
își definește întraga geografie interioară, prin care în mod inconștient te
recunoști pe tine sau ceva din tine în tot ce-i în jur.O viață nouă într-o țară
nouă vine cu o hartă nouă pentru care n-ai compasul. Și, temporar, asta poate
fi o aventură transformată în tragedie. Și așa cum bănuiați și dumneavoastră,
domnule Kundera, temporarul deseori durează prea mult.
Dar să vă mai
spun și altceva: imigrarea e și un cumul de interacțiuni stângace.
Neînțelegerea celor din jur față de ce ți se întâmplă e o formă de alienare. Sunt
absolut sigur că asta vă poate confirma, domnule Kundera, atât colegul
dumneavoastră de breaslă Camus cât și propria mea experiență, ca să spun așa.
De ce? Poate fiindcă cei lăsați în urmă vor să te înțeleagă, dar prin ce treci
e pentru ei ceva intangibil, așa că proiectează în tine fie idealul unei vieți
extrem de confortabile afară fie o ruptură melodramatică de origini. De
cealaltă parte, ce din țara nouă în care ai ajuns nu te înțeleg nici ei pentru
că nu aveți un trecut împărtășit și aproape nici un numitor comun. Iar tu, abia
ajuns într-o viață nouă, ești pur și simplu divizat, într-un punct din care
dacă uiți prea mult din ce erai te pierzi pe tine, iar dacă nu uiți mai deloc
te închizi la ce-i în jur.
Mi-ar fi
plăcut tare mult să stăm la o cafea, poate chiar in Les Deux Magots,
intr-o primăvară zgomotoasă din St. Germain, (de ce nu?) și să
aprofundăm cu un avântat și neobișnuit tact toate aceste chestiuni, domnule
Kundera. Am fi putut, cred eu, amândoi la fel de bucuroși, împărtăși asemenea dileme
lacomi de cuvânt la aceeași masă. Dar pentru că erele noastre nu coincid, am să
mă destăinui aici și am să vă spun că am plecat din România la 29 de ani și
imediat am 34. Iar când mă uit la fotografii cu mine de dinainte de plecare, le
simt atât de îndepărtate, că în ele ar putea fi la fel de bine altcineva.
Recunosc că încă păstrez periodic un sentiment difuz și foarte intim al acelor
vremuri și al celor dimprejurul meu de la momentul respectiv. Și mă inundă
parcă o nostalgie a unei lumi pe care-aș vrea să pot s-o locuiesc încă o dată,
deși eu, cel de-acum și ceilalți, din poze, nu mai avem prea multe lucruri în
comun. Mă văd în fotografiile astea și știu că acela sunt eu. Țin minte cum era
persoana aceea din fotografie și chiar fragmente din ceea ce gândea. Dar
experiența de a fi acel bărbat și-a pierdut coordonatele imediate care îl
făceau real. Ce îl făcea să fie el este că rezulta dintr-un trecut trăit în
acea lume. Dar astăzi știu și vă pot dezvălui și dumneavoastră, domnule Kundera,
că acel bărbat de 29 de ani care a decis să lase lumea lui în în urmă a făcut
posibil eu să fiu cel care sunt acum.
Și iată că,
pornind de la constatarea asta care l-ar fi amuzat probabil chiar și pe un alt
imigrant faimos, pe numele lui Cioran, am să duc mirarea mea de acum chiar mai
departe, cu voia dumneavoastră, desigur, domule Kundera. Și-am să vă mai spun
că, atunci când începi o viață nouă într-o țară, pentru o vreme identitatea de străin
e tot ce simți și involuntar mai tot ce proiectezi în jur. Viața în mijlocul
căreia te afli, fizic, e ca un film în care ți-ai dori să fi, dar din care încă
nu faci parte complet și în care pare că scena în care apare personajul tău
încă nici n-a început. Iar cum ceilalți nu te știu și nu te pot încorpora în
fluxul lor comun, te întreabă repetat de unde ești și cine ești, o oportunitate
etern repetitivă de a te defini cumva iar prin trecut.
Pentru foate
multă vreme am trăit cu accentuata convingere că Marea Britanie și România sunt
două lumi care trezesc două versiuni atât de diferite ale mele incât amândouă
nu au cum coexista în mine. Ca și cum una o neagă automat pe cealaltă. Și
mi-era și mie, cum bine vă închipuiți, domnule Kundera, dor de mine cel vechi,
iar eu cel nou îmi era străin chiar și mie și nici nu-mi prea plăcea. Cel vechi
era puternic și sigur pe sine, cel nou, ezitant și confuz. Primul voia înapoi
acasă în România, unde se plia ca ultima piesă de puzzle lipsă, iar celălalt în
mod suprinzător voia viața cea nouă care în lucru și-l și deprima. Și cum nu
reușeam să-i împac sau sau să aleg între ei, nu mă simțeam cu adevărat nici
unul, nici celălalt și nu eram acasă nicăieri. Însă, cu timpul, am descoperit
un lucru care mă tem că nu vă este deloc necunoscut nici dumnavoastră, domnule
Kundera, și anume că acasă nu e un loc anume, ci o simțire, și nu-i un dat, ci
ceva ce poți oriunde crea. Și că deși nu poți fi în două locuri în același
timp, asta nu cere neaparat o diviziune interioară ori un sentiment constant de
despărțire. Nu trebuie să alegi, poți fi acasă-n două locuri și asta e o formă
de împlinire.
Retrospectiv,
experiența necunoscutului și a incertitudinii migrării e un cutremur care,
paradoxal, te construiește. M-aș duce chiar mai departe de atât, afirmând că într-o
asemenea etapă, poți alege să atașezi de un sentiment de pierdere și alienare
sau poți să explorezi și să descoperi din ce ești făcut și cine ești ca om. Cu
timpul, vezi că, deși nu ții strând de el, trecutul nu dispare. E tot al tău,
aceeași goegrafie și încă una nouă care te transformă și te face mare. Plecarea
este o șansă de a vedea cât de departe poți să sari fără să îți pierzi tot
echilibrul, care-ți sunt limitele și fricile – un exercițiu de curaj și de
determinare.
Astăzi mă
simt mai apropiat ca niciodată de dumneavoastră, domnule Kundera. Pentru că astăzi
am și eu, aidoma dumneavoastră într-un fel, convingerea că nici o experiență nu
e mai confrontațională la nivel de sine decât nevoia de ajustare într-o altă
societate. E o provocare de lungă durată, în care afli lucruri noi și pierzi nenumărate
iluzii și atașamente inutile. În schimb, capeți o înțelegere mai adâncă a
naturii umane și a nevoii umane instinctive de a aparține. În contact cu o altă
cultură, multe condiționări inconștiente care te sufocau fără să știi, dar pe
care le cărai cu tine se destramă și apar alternative și experiențe noi,
neașteptate. În paralel, luând distanță, te întorci în lumea pe care ai lăsat-o
în urmă cu un alt fel de empatie. Ochii care nu se văd, din fericire, nu se
uită. Și poți vedea ce ai primit de-acolo mai clar și mai profund. Distanța are
un efect de limpezire, iar magia dezrădăcinării e că, atunci când conflictul
interior dispare, descoperi că ești tare liber și că poți să ții de-o lume mult
mai mare. Una în care trecutul și prezentul tău se unesc într-o poveste
coerentă și într-o nouă identitate. Iar asta nu e niciodată un compromis, ci o
perpetuă reinventare, nu credeți, domnule Kundera?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu