sâmbătă, 7 decembrie 2013

Când mi-ai fost o adevărată furtună polară



Îmi amintesc că în ziua aia am vrut atât de mult și atât de tare să stau lângă tine pe canapea, să fac cumva să te cuibărești în brațele mele și să moțăi monosilabic numele meu. Numai numele meu. Atât. Aproape că mi-a crăpat inima de dorință. Mi-am dorit, în minutele acelea, doar să mă joc cu părul tău, doar atât. Nu să ți-o trag, cum fac ăia în filme. Nu să facem sex sălbatic. Nu atunci. Am vrut, în momentul ăla, doar să dormim amândoi împreună, în cel mai inocent înțeles al acestei fraze. Dar apoi mi-a dispărut curajul și m-am gândit că ai prieten, m-am fâstâcit într-un fel stângaci, impropriu, iar tu erai așa frumoasă și tandră, așa irezistibilă și tentantă încât nu-mi puteam dezlipi ochii de la tine. Aveai buzele perfecte, precum marile actrițe din filmele noir, și m-am gândit că te-aș fi putut iubi, în felul meu. Erai fascinantă. Dar apoi, m-am întors în camera mea, aruncându-mă cu totul în fotoliu, gândindu-mă numai la noi doi, și la faptul că dacă oamenii ar fi o ninsoare, eu aș fi fost o temperată burniță iar tu o adevărată furtună polară.




 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu