Ca păsările din Australia care n-au întâlnit pisici

Tinerețea obișnuia să îmi fie cel mai bun prieten. Singurul prieten care îmi zâmbea, molipsitor, fără motiv. Acesta era, în speță, farmecul său de căpetenie. Tinerețea a fost, dacă vreți, pentru o bună perioadă, cel mai cool prieten pe care cineva îl poate avea. Un adevărat star rock. O zeitate care, în același timp, nu știu cum, își găsea locul atât de lesne în milioane de alte corpuri. Și care, cu un zâmbet înșelător, atrăgător și provocator, mi-a arătat viața cum ar trebui să fie, și nu cum va fi cu adevărat. Ca un bun și loial prieten, tinerețea mi-a impregnat desigur sufletul cu vise și mi-a așezat în rucsac, cu grijă, idealurile cele mai înalte. 

Tinerețea avea întotdeauna dreptate. Era singurul prieten pe care nu-l puteam, în nici un fel, contrazice. Cunoașterea lui nu putea fi sufocată cu un așa trebuie sau așa este.

Era singurul prieten care mă făcea să cred că pot avea lumea la degetul mic. Că nu există unitate de măsură, doar zbatere și cuvinte care se reinventează în fiecare secundă multiplicându-se la un infinit insuportabil.

Era unicul care mă putea convinge că timpul nu înseamnă absolut nimic, că pe ieri nu-l mai găsim nicăieri, că mâine este un dragon neîmblânzit, despre care se știe sigur doar că va devora un azi care nu se mai termină.

Tinerețea, cel mai strălucit companion al meu, și cel mai loial camarad pe care și-l putea dori oricine, mi-a fost, ca s-o spun pe șleau, un ilustru și excelent sfătuitor. Un tutore de aceeași vârstă care mă învăța, metodic, să mă hrănesc numai cu cuvinte mari. Cu praf de stele, cu dragoste, cu muzică și poezie, și cu toate simfoniile universului care ne emoționează și ne zguduie (nu-i așa?) curcubeul interior.

Am prețuit atât de tare prietenia tinereții încât i-aș fi putut sta alături oricând, oriunde și pe orice câmp de luptă. Atât de tare încât eram absolut convins că împreună am fi ținut sus steagul oricărei forme de luptă pentru umanitate și pentru toate celelalte lucruri mărunte care îi determină pe oameni, ocazional, să se sărute.

Eroismul nostru ar fi fost, desigur, indestructibil, pentru că împreună am fi luptat din grija pentru mărunțișuri, ca doi cavaleri ce-și duc onoarea la rang de artă, luptând până la moarte pentru lucruri de care nimănui nu-i pasă, pentru că nu aduc, aparent, nimic bun, cum ar fi discuțiile până-n zori cu cei dragi despre importanța sufletului în viață, explicarea entuziasmului regenerat, mândria de a nu râde la glumele afaceriștilor de sentimente, loialitatea, pasiunea, pisicile, cățeii, copiii din lanul de secară, și alte vietăți pe cale de dispariție...

E, totuși, foarte probabil, să exagerez. Pentru că tinerețea nu are, de fapt, dușmani. Ea, la fel ca Don Quijote, străbate cu grație aerul viciat al întrebărilor ce-și găsește loc în miliarde de plămâni - care, dacă ar respira în același timp ar spubera, fără nici o urmă de îndoială, praful din mințile noastre, obosite de compromisuri și egoism.

Tinerețea, dacă vă vine sau nu să credeți, nu are, cum spuneam, dușmani. Ca păsările din Australia care n-au întâlnit pisici. Ea e atât de dulce, atât de perfectă, în toată fragilitatea ei și în toată dispariția ei logică și abruptă.

Nu are dușmani chiar dacă nici măcar n-a învățat să spună la revedere. Poate pentru că nu are de ce. Sau poate pentru că în fiecare vară, atunci când zâmbește toată lumea, când te simți pustiit și te încearcă o amintire, parcă, a ceea ce ai fost tu cândva, ea mai revine, sporadic, încercând să te convingă cu același uluitor entuziasm că încă ești un zeu plimbându-se în noapte, cu nările dilatate de aroma concretă a încrederii, de mână cu eternitatea, prieten fie și pentru o seară cu tot universul.