M-am gândit toată după-amiaza să scriu (din nou) despre dragoste. Gândindu-mă că, o dată cu trecerea timpului, poate mi-a scăpat ceva. Știți voi, în ideea lui Heine, că "dragostea este o poveste străveche, dar care este întotdeauna nouă". Dar pot? Nu știu ce să spun. Iubirea nu se vede, nu se aude, nu se gustă; nu are gust, nici miros, nici textură, pentru că iubirea nu există. Exact. Fizic, ea nu există. Nu plutește în aer infectând doi oameni deodată, nu este o tulpină derivată dintr-un bacil periculos al unui virus și nu are nici nucleu, nici citoplasmă. Nu provoacă nici greață, nici mâncărimi, nici roșeață și nici nu te face să strănuți. Pe bune, iubirea nu există. Există doar oameni care se iubesc. Exact așa cum mănâncă chinezii orez. În fiecare zi, cu ochii lor mici, tăcuți și fericiți și de atâta timp încât nici nu-și mai amintesc dacă au încetat vreodată să mănânce orez, deși încă îl cultivă frenetic. Și doar ei sunt de vină că inima lor e mare cât o Chină. (Dacă vreodată întâlniți un chinez, întrebați-l dacă-i place să mănânce orez...) Mint. Există de fapt și lucruri care se iubesc. De pildă, munții, care atunci când se iubesc provoacă cutremure pentru că abia atunci își dau seama cât de grea e iubirea la distanță, iar muntele lor de dor e cu adevărat cutremurător. Iubirea de oameni nu cred că se compară cu iubirea de munți. Dar, așa cum oamenii, când se iubesc, mută și munții din loc, la fel și munții își mai permit din când în când să mute oamenii din loc, ca să aibă măcar o dată impresia că-și vor mai întâlni o dată dragostea. Pentru că știți voi vorba aia: se întâlnește om cu om, darămite munte cu munte.
"Odată, am ținut dragostea în palma mâinii. Uite-i liniile." Zice un poet născut în Massaschusetts. John Wieners, pe numele său primit la naștere. Tot așa și eu, credeam acum o vreme cu desăvârșire că iubim cu organele sau cu lucrurile care ne constituie. Bunăoară, erau oameni pe care îi iubeam cu sângele, și cu ceea ce mă ținea în viață. Erau oameni sau acei oameni pe care îi consideram ca făcând parte din familia mea și care erau neînlocuibili. Tot așa, erau oameni pe care îi iubeam cu creierul, ca de exemplu, pe Chaplin, pe Eliade, pe Wittgenstein sau pe Dali. Erau acei oameni care mă făceau să gândesc, oameni destul de deștepți ca să nu mă plictisească și destul de modești încât să mă lase pe mine să îi descopăr. Apoi, au fost puține fete sau femei pe care la momentul respectiv le iubeam cu viscerele mele, cu aproape toate organele interne, sau, mai bine spus, acei oameni care îmi provocau zborul fluturilor în stomac, transpirația palmelor și senzația de vertijcând îi simțeam apropiindu-se de mine. Și, într-un final, au fost oamenii pe care îi iubeam cu inima, organul consacrat iubirii, oameni pentru care mi-aș fi donat orice alt organ, oameni pe care i-aș fi iubit orice ar fi făcut în viață, pentru că ne legasem atât de strâns, încât credeam că nimic nu o să ne poată despărți vreodată. Oameni pentru care m-aș fi trezit în toiul nopții. Aceasta fusese, până în momentul când am întâlnit-o pe cea pe care am știut că o voi iubi întotdeauna, umila mea clasificare a felurilor de a iubi.
Acum trei mii de ani, pe când curiozitatea m-a pus să citesc pentru propria iluminare Biblia, am înțeles de acolo că se spune așa: Eros, Filos, Agape. Soțul, fratele și Dumnezeu. Simțire, rațiune și voință. Le poți oare împăca pe toate trei? De fapt, cum demonstrezi că iubești, în oricare dintre cazuri? Îmi vine acum o povestioară în minte. Din timpul liceului, când un bun prieten intrase într-o trupă de teatru și îmi povestise că acolo făceau periodic un exercițiu foarte important care se numea "Te iubesc pentru că..." și regula era să te plasezi în mijlocul unui cerc de oameni și să le spui tuturor de ce îi iubești fără ca răspunsul să conțină persoana întâi singular. Fără să fie niciun "eu". Să găsești doar în acele persoane (chit că nu le cunoșteai prea bine) motive pentru care să le faci această declarație. Cred că de aici pornește de fapt răspunsul. A iubi înseamnă să te rupi de persoana ta mult-iubită și să îți plasezi binele în altcineva. Să nu mai contezi. Ohhoo! Brutal, nu? Ba mai mult, să conteze atât de mult acea persoană, încât să-i vrei binele, chiar și atunci când acel bine îți provoacă ție rău. Să trăiești pentru și întru altcineva. Iisus? Iisus m-a iubit anticipat? Dumnezeu mă iubește? Cătălina mă iubește. Mama mă iubește. Cine mă iubește?
Astăzi știu. Iubirea e un proces continuu. Iubirea înseamnă fapte. Nu cuvinte. Nu metafore. Degeaba scriu. Cruci nu există. Mâine mă duc să culeg flori. Iar dacă acum aș juca la "Te iubesc pentru că..." știu ce aș spune celor pe care chiar îi iubesc. Le-aș spune "pentru că meriți". Atât. Și ei ar știi atunci că nu fac reclamă la șampon. Apoi le-aș da o floare.
Iar prima floare, și cea mai frumoasă, desigur, i-aș întinde-o Cătălinei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu