Îți scriu de data asta numai ție, femeii pe care o iubesc. Cu infinită gratitudine. Ca să-ți mulțumesc că ai apărut în viața mea exact la timp. Și că m-ai transformat. Și poate că nu ți-am spus niciodată, dar datorită apariției tale în viața mea - tocmai când credeam că lumea s-a terminat - omida a devenit fluture. Iar tu, dragă cititorule, cel care interferezi în mărturisirea asta meteorică, știu că crezi că înțelegi că-ți imaginezi ce-am spus aici. Dar nu sunt sigur că-ți dai seama că ceea ce ai auzit nu-i totuna cu ceea ce am vrut să zic. Îngăduie-mi prin urmare să dezvolt. Și ține minte că, așa cum declara monsieur Musset, "greu nu este să te îndrăgostești, greu este să-ți declari dragostea".
Îți mulțumesc, așadar, femeie frumoasă, că ai apărut în viața mea în jurul cifrei de 30 de ani. Că ai apărut în lumea mea și mai ales în epoca asta, cea a ordinelor de restricție, a iubirii jalonate de corectitudine politică, a contractelor prenupțiale, a stabilității care derivă din afecțiunea așezată și non-turbulentă a unor oameni compatibili, care nu-și pierd capul unul după celălalt, ci și-l păstrează, precauți, pe umeri, neconsumați de gelozii, scântei, pasiuni și spontaneități, știi tu, mai degrabă livrești decât acceptabile social.
Nu pot sări peste faptul că tu ai venit în viața ca un personaj dintr-un film ori dintr-o carte, dăruindu-mi de fapt toată abundența și trăirea dragostei de care majoritatea se ferește ca de pacoste. Probabil pentru că dragostea ta vine din felul tău luminos de a fi, ori din curajul tău nelimitat sau din inima ta vioaie și înmuiată în inocență. Cert e că tu ai ieșit, încă de la propria-ți naștere, atât de frumos și pentru totdeauna, din mulțime. Mulțimea preferă dragostea mistuitoare, dar numai literar, cinematografic sau muzical și numai acolo unde, desigur, admiră, cu toții, iubirile explozive și mistuitoare, cuplurile care nu par să aibă nimic în comun, dar care se topesc unul în identitatea celuilalt până devin corp comun, ca jivina cu patru mâini și patru picioare descrisă, odinioară, de Platon, până devin omul complet, împlinit printr-un celălalt care nu-i seamănă, ci-l completează, îl intrigă, îl provoacă, îi scormonește un eu atavic și o sensibilitate nesublimată, de sălbăticiune supusă unui singur îmblânzitor.
Dragostea ta pentru mine a căzut tocmai la fix în lumea ce mă înconjoară astăzi cumva, atât de bizar și paradoxal. Mai ales că pragmatica epocă în care trăim preferă să-și exploreze latura romantică exclusiv artistic, intelectual și nu concret, în povești reale care să presupună riscul vulnerabilizării personale. Fapt care, că îmi place sau nu, îmi readuce pe tapetul creierului o chestiune veche... de când literatura. Oare oamenii preferă să trăiască ficțional, în cărți, reviste, online, la teatru, la cinematograf sau așezați comod în fața televizorului viața pentru care nu există curaj în realitate?
Tu, dragoste, ce spui despre asta? Uite, eu uneori mă joc și fac un experiment prin care periodic dau un simplu search pe net și, în mai puțin de cinci secunde, găsesc zeci și zeci de topuri ale celor mai populare cupluri literare. Care, toate, seamănă între ele. Iar acolo, printre finaliști apar, inevitabil, Romeo și Julieta, Elizabeth și Mr. Darcy, Tristan și Isolda, Gatsby și Daisy, Jane Eyre și Rochester, Catherine și Heathcliff, Othello și Desdemona, Scarlett și Rhett, Lancelot și Guinevere, Ulise și Penelopa... Cupluri ucigașe, adultere, din familii care se războiesc, de pe trepte sociale diferite, cupluri care suferă sălbatic până la patetismul telenovelei contemporane sau care, uneori, se iubesc exacerbat, haotic, hipnotic, și, cel mai important, aproape întotdeauna fără de lege. Oamenilor le place, se pare, literatura ai cărei protagoniști sunt îndrăgostiții care sfidează regulile, cumințenia, rațiunea, adică toate acele elemente care, în definitiv, face obiectul dezirabilității celor mai mulți contemporani.
Chiar și eu, dacă stau să mă gândesc mai bine, am preferințe care merg tot pe făgașul în cauză: Pip și Estella, Catarina și Petrucchio, Orfeu și Euridice, Tristan și Isolda, evident, Calisto și Melibea, Amadis si Oriana, Cyrano și Roxane, Șeherezada și Șah Riar, Maggie the Cat și Brick, Fermina Daza și nu Fiorentino Ariza, ci doctorul Juvenal, Cathy și Headcliff da, Pygmalion și Galateea... O întreagă galerie de îndrăgostiți incandescenți, necugetați, fără pic de simț al conservării. De ce îmi plac? Pentru că ei, asemenea nouă, se sustrag banalității, pentru că trăiesc intens și grozav (exact așa cum tu m-ai învățat că se poate trăi), pentru că sunt frumoși, bântuiți, nelegiuiți, complecși în sentimentele lor simple și simpli, în poveștile lor junglifer ramificate, pentru că (asemenea nouă) nu seamănă decât cu ei înșiși, pentru că își sunt unii altora jumătate perfectă, boală, liman, viciu, călcâiul dezvelit al unui Ahile astfel puternic și șuviță bogată din coama unui samson a cărui putere stă în lungimea pletelor.
Tuturor, se pare, le plac îndrăgostiții care nu au timp să iasă la pensie, să se apuce de tricotat, să se complacă în lectura obsesivă a ziarului sau în relații romanțioase cu o pagină de net, care nu au timp să se cicălească, să se plicitisească, să se obosească, să devină asemenea altor o mie de cupluri, altfel solide, respectabile și 100% non-ficționale, care sacrifică, nu-i așa, în timp, tărăgănatului ritm al vieții casnice bagajul intim devenit de prisos - chimia, vraja, candoarea.
Lumea din jur caută, minunea mea, garanția rezistenței, chiar și limitate în timp, la cotidian. La repetitivitate. La stres. La presiunile mai mici sau mai mari de fiecare zi.
Lumea din jur idealizează turația maximă. Respinge produsul în serie. Ajungând să trăiască, chiar și preț de câteva pagini, pe marginea prăpastiei. Lumii îi place așa. Poate și pentru că o viață întreagă cu toții suntem învățați să fim precauți, să ne protejăm, să evităm traseele montane complicate, condusul cu viteză, investițiile fără acoperire, traversatul pe roșu și relațiile riscante. Și tot oamenii sunt aceia care au învățat cumva, și poate pe bună dreptate, să caute în efuziunea amoroasă profilul voyerului, pentru că ficțional suntem liberi să căutăm excesul.
Așa că ți-am expus ție, femeii pe care o iubesc, toate astea cu gândul de a-ți mulțumi. Cu infinită gratitudine. Pentru tot ce îmi oferi. Pentru că nici o zi, alături de tine, nu seamănă una cu cealaltă și pentru că, într-un fel aparte și inimitabil, tu scoți, în fiecare dimineață, o altă ficțiune fascinantă din cuplul nostru la iveală. Ca și cum ai fost menită să mă faci să înțeleg că dragostea este genul de copac ale cărui fructe nu cresc pe crengi, ci întotdeauna numai la rădăcină.
Ca și cum ai vrut constant să îmi aduci aminte că, atunci când credem că lumea s-a sfârșit, e posibil ca omida să devină fluture.
Dragostea ta pentru mine a căzut tocmai la fix în lumea ce mă înconjoară astăzi cumva, atât de bizar și paradoxal. Mai ales că pragmatica epocă în care trăim preferă să-și exploreze latura romantică exclusiv artistic, intelectual și nu concret, în povești reale care să presupună riscul vulnerabilizării personale. Fapt care, că îmi place sau nu, îmi readuce pe tapetul creierului o chestiune veche... de când literatura. Oare oamenii preferă să trăiască ficțional, în cărți, reviste, online, la teatru, la cinematograf sau așezați comod în fața televizorului viața pentru care nu există curaj în realitate?
Tu, dragoste, ce spui despre asta? Uite, eu uneori mă joc și fac un experiment prin care periodic dau un simplu search pe net și, în mai puțin de cinci secunde, găsesc zeci și zeci de topuri ale celor mai populare cupluri literare. Care, toate, seamănă între ele. Iar acolo, printre finaliști apar, inevitabil, Romeo și Julieta, Elizabeth și Mr. Darcy, Tristan și Isolda, Gatsby și Daisy, Jane Eyre și Rochester, Catherine și Heathcliff, Othello și Desdemona, Scarlett și Rhett, Lancelot și Guinevere, Ulise și Penelopa... Cupluri ucigașe, adultere, din familii care se războiesc, de pe trepte sociale diferite, cupluri care suferă sălbatic până la patetismul telenovelei contemporane sau care, uneori, se iubesc exacerbat, haotic, hipnotic, și, cel mai important, aproape întotdeauna fără de lege. Oamenilor le place, se pare, literatura ai cărei protagoniști sunt îndrăgostiții care sfidează regulile, cumințenia, rațiunea, adică toate acele elemente care, în definitiv, face obiectul dezirabilității celor mai mulți contemporani.
Chiar și eu, dacă stau să mă gândesc mai bine, am preferințe care merg tot pe făgașul în cauză: Pip și Estella, Catarina și Petrucchio, Orfeu și Euridice, Tristan și Isolda, evident, Calisto și Melibea, Amadis si Oriana, Cyrano și Roxane, Șeherezada și Șah Riar, Maggie the Cat și Brick, Fermina Daza și nu Fiorentino Ariza, ci doctorul Juvenal, Cathy și Headcliff da, Pygmalion și Galateea... O întreagă galerie de îndrăgostiți incandescenți, necugetați, fără pic de simț al conservării. De ce îmi plac? Pentru că ei, asemenea nouă, se sustrag banalității, pentru că trăiesc intens și grozav (exact așa cum tu m-ai învățat că se poate trăi), pentru că sunt frumoși, bântuiți, nelegiuiți, complecși în sentimentele lor simple și simpli, în poveștile lor junglifer ramificate, pentru că (asemenea nouă) nu seamănă decât cu ei înșiși, pentru că își sunt unii altora jumătate perfectă, boală, liman, viciu, călcâiul dezvelit al unui Ahile astfel puternic și șuviță bogată din coama unui samson a cărui putere stă în lungimea pletelor.
Tuturor, se pare, le plac îndrăgostiții care nu au timp să iasă la pensie, să se apuce de tricotat, să se complacă în lectura obsesivă a ziarului sau în relații romanțioase cu o pagină de net, care nu au timp să se cicălească, să se plicitisească, să se obosească, să devină asemenea altor o mie de cupluri, altfel solide, respectabile și 100% non-ficționale, care sacrifică, nu-i așa, în timp, tărăgănatului ritm al vieții casnice bagajul intim devenit de prisos - chimia, vraja, candoarea.
Lumea din jur caută, minunea mea, garanția rezistenței, chiar și limitate în timp, la cotidian. La repetitivitate. La stres. La presiunile mai mici sau mai mari de fiecare zi.
Lumea din jur idealizează turația maximă. Respinge produsul în serie. Ajungând să trăiască, chiar și preț de câteva pagini, pe marginea prăpastiei. Lumii îi place așa. Poate și pentru că o viață întreagă cu toții suntem învățați să fim precauți, să ne protejăm, să evităm traseele montane complicate, condusul cu viteză, investițiile fără acoperire, traversatul pe roșu și relațiile riscante. Și tot oamenii sunt aceia care au învățat cumva, și poate pe bună dreptate, să caute în efuziunea amoroasă profilul voyerului, pentru că ficțional suntem liberi să căutăm excesul.
Așa că ți-am expus ție, femeii pe care o iubesc, toate astea cu gândul de a-ți mulțumi. Cu infinită gratitudine. Pentru tot ce îmi oferi. Pentru că nici o zi, alături de tine, nu seamănă una cu cealaltă și pentru că, într-un fel aparte și inimitabil, tu scoți, în fiecare dimineață, o altă ficțiune fascinantă din cuplul nostru la iveală. Ca și cum ai fost menită să mă faci să înțeleg că dragostea este genul de copac ale cărui fructe nu cresc pe crengi, ci întotdeauna numai la rădăcină.
Ca și cum ai vrut constant să îmi aduci aminte că, atunci când credem că lumea s-a sfârșit, e posibil ca omida să devină fluture.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu