joi, 9 iunie 2016

Provocarea de a nu te defini prin alții


 
Unul dintre cei mai mari încăpățânați al ultimelor veacuri, poet, jurnalist, pamfletar și satirist de seamă al Austriei - Karl Kraus, pe numele său - scrie, printre altele, într-unul din textele sale critice, următorul gând: "Pentru a fi perfectă, îi lipsea doar un defect." Fabuloasă observație, aș îndrăzni a spune, mai ales dacă aruncăm astăzi o privire în jurul nostru. Aici unde toți trebuie parcă să fim frumoși, corect îmbrăcați, sănătoși, umblați, cu toți autorii la vedere în bibliotecă și poze de vacanță din cel puțin cinci țări exotice.

Și nu, nu urmează să scriu aici un text despre cititul snob și despre parada de cultură a unora și nici despre distincția de bun simț dintre esență și aparență, ci mi-ar plăcea de fapt ca acest text să poată fi unul despre fragilitate. Despre faptul că e absolut în regulă să fii imperfect. Failibil. Necitit, uneori. Fără tupeu și atât de adulata abilitate de a te descurca. Un text care să-ți spună că mai ai voie, o dată la cinci ani, să plângi. Că poți rata probe de rezistență fizică și tot felul de teste care te măsoară intelectual. Că, asta e, cu toții facem riduri. Și că, de obicei, înainte de ele, avem coșuri. Fatalitate. 
 
Dar n-aș putea nici măcar să mă opresc la atât. Asta ar fi poate doar o altă formă reducționistă de a vedea lucrurile, care ar funcționa cu succes, probabil, într-o revistă glossy, sau într-o campanie care îți spune sus și răspicat că meriți. Tot. De la fixativ la zâmbetul Colgate îndreptat în direcția ta, mângâierea pe umăr și palma vitală, cea cu "să mai crești, să mai înveți..."

Nu îndrăznesc să adopt o poziție tezistă, ci încerc a favoriza pe cât pot de bine argumentul. Și, poate și mai mult, întrebarea. Când am devenit atât de perfecți? Aveți idee? Când am devenit atât de obsedați de perfecțiune? Dintotdeauna, o să spună mulți, probabil, de când există moarte și totul, dar totul e o cursă contracronometru în care azi e vital să nu te împiedici, să nu te îngrași, să nu-ți pierzi locul de muncă, să nu-ți pierzi bursa, să nu-ți pierzi examenele, să nu-ți pierzi marea iubire, să nu pierzi timpul pe care-l ai cu copiii tăi, cât sunt mici și să nu pierzi timpul, în general, să nu-ți pierzi prospețimea și niciunul dintre talente (dacă le ai, dacă nu, oricum, totul e pierdut), să nu-ți pierzi sănătatea motricitatea, capacitatea de a vedea la distanță și auzul fin, să nu-ți pierzi părul și să nu ți se dogească vocea, să nu-ți pierzi răbdarea, să nu-ți zboare privirea pe geam în timpul unei ședințe în care te întrebi "oare ce fac eu aici?" și să nu pierzi șansa de a demonstra că știi, poți și vrei, dar, mai ales, poți. Cea mai mare parte din literatura lumii e despre asta, în fond. Despre lucrurile pe care le pierdem pe drum.

Drumul meu, periodic, trece prin centrul Oxfordului. Palimpsestic, Oxfordul făcut din cărți, biblioteci, anticariate și librării mă salută deseori jumătate vesel, jumătate trist, la care se adaugă constant procentele inexprimabile de lucruri pe care nu le ghicesc și atunci le asimilez altor lucruri. Câteodată, mă salută boem, aș zice, iar alteori de-a dreptul obraznic. Din când în când, dezolant de cuminte. Favoritul meu e un perete pe care sunt expuse, în fața librăriei Blackwell, tot soiul de cărți, desene, fotografii, citate, toate schimbate zilnic aproape, cu excepția unei table negre pe care sunt scrise patru versuri scrise de Emily Dickinson, în engleză desigur, dar care traduse liber sună cam așa: "Tu cine ești? Se știe? /Ori poate Nimeni ești asemeni Mie? /Suntem deci o pereche? Taci, nu spune! /Pe dată ar afla o-ntreagă lume."

De fiecare dată când traversez porțiunea respectivă parcă aud cum cineva mă întreabă "Tu cine ești?" Robert, îi răspund în unele zile. Orașul, în altele, metonimic, și, da, afectat. Sunt zile în care sunt o glumă bună și zile în care sunt o glumă proastă. Zile în care spun, în gând, Tot eu și zile în care spun E altul. Dar îmi place trotuarul ăsta din fața librăriei Blackwell. E puțin sfidător. Șarmant și fluierător. Deloc incomod. Dar acid și profund, totodată. Și-mi place exercițiul întrebării. Provocarea de a nu te defini prin alții. Sau prin ce faci. Sau prin ce-ți face bine să crezi despre tine. E ca și cum, de câte ori traversez Orașul, el îmi pune piedică. Sunt zile în care cad.

Chiar și acum am un genunchi julit. 

Se vede?
 
 


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu