în stratul acela de cumuluși nevorbitori

Poate că m-am grăbit.

 

Poate că viața, ca o balenă monstruoasă cu stomacul fără capăt m-a înghițit și pe mine, în cele din urmă.

N-am să insist.

S-a căzut de acord cu mult timp în urmă că viața este arta de a desena fără radieră.

Dar cum ar fi oare să-mi adun toți prietenii sub un dig stâncos, pe o faleză, sub un mal abrupt? Să ne ferim de ochi iscoditori, să ne lipim de pământ, în liniște?

Poate că atunci cuvintele ar fi zmee și ar plana în zbor, lin, între privirile noastre, înalte, fără glas. Ca o compoziție  migăloasă mulată pe un strat compact, de vocabule, care ne-ar acoperi viețile dezbrăcate de teamă, de grabă. Ochii culcați ar interpreta doar cerul, în simfonii de răsărit, uneori recviem-uri...

 

Poate că am fi puțini și fericiți. O fericire educată, predată, învățată pe de rost, aplicată à la lettre.

N-am avea decât pescăruși în preajmă. Ne-am hrăni împreună, cu pești, cu alge, cu țipetele zburătoarelor sălbatice. 

Am ști că s-a petrecut renunțarea. Un fel de a lăsa brațele să nu mai caute.

Aș rămâne singur, uneori. Prietenii mei ar pleca în larg, sirene. I-aș urmări cu gândul, sub ape adânci. Eu aș încerca doar mersul. Fiecare pas ar fi luat ca pe o fericire.

Aș fora clipa.

M-aș amăgi fără frică.

Poate că și tu te-ai grăbit.

Nu știu dacă ar mai fi loc, pe faleză...

Dar ce frumos ar fi să fim cu toții acolo, împreună, să comunicăm, în stratul acela, de cumuluși nevorbitori, cu zmee colorate viu, de vocabule ascendente, aspirante la prietenie...