Un timp pe care abia îl aștept

Te tot aștept. Poate pentru a mă convinge pe mine însumi că un om adevărat nu poate să nu simtă o fundamentală nefericire de fond. E posibil ca în miezul vieții noastre, fie ea și una luminoasă ori de succes, să existe pe un undeva un sâmbure esențial de nefericire solitară. El ține cred de soarta noastră, de condiția umană până la urmă. Am descoperit acuma ceva timp o istorioară excepțională a lui Kafka, intitulată La Galerie și în care un spectator privește un spectacol de circ cu o călăreață, aflată sub lumina reflectoarelor, îmbrăcată într-o rochie plină de paiete. Călăreața de circ este plină de bucurie, emană energie, viață și forță, dar cu toate acestea spectatorul nostru își dă seama că totul nu este de fapt decât o amară iluzie. Dezbrăcată de lumina artificială a arenei, ea se arată așa cum este: o biată și plictisitoare ființă umană. La acest gând, spectatorul de la galerie plânge, pe când toți ceilalți aplaudă cu entuziasm. Mi-a plăcut mult mesajul lui Kafka de aici, și anume că drama interioară este o dovadă de viață interioară și prin urmare e un bun al nostru de neprețuit.

De asta te tot aștept în viața mea. Ca să fim singuri amândoi. Dar să nu mă înțelegi greșit. Îmi place să fiu mai tot timpul într-o companie animată. Pentru că îmi plac oamenii care strălucesc în lume. De mic mi-am dorit să fiu și eu unul dintre ei. Mi-ar fi plăcut să am un talent muzical deosebit și să pot cânta la chitară, de pildă. Îmi place destinul star rocker-ului. Unul dintre eroii mei e John Lennon. Da, și-mi mai place și să spun bancuri, să cânt. Acasă, desigur, în altă parte nu îndrăznesc. Cred că am simțul umorului, și nu de puține ori s-a întâmplat ca și alții să vadă asta. Deși, atunci când scriu pe acest blog se vede mai mult latura mea onirică, mistică, romanțată și așa mai departe. Cum să-ți spun, uneori am față de scris un complex de dragoste-ură. E ca și relația mea cu singurătatea, un soi de proces bivalent. Îmi iubesc foarte mult și prietenii. Am un mic cerc de oameni deosebiți la care țin extraordinar de mult, dar, în același timp, resimt și o nevoie maniacală ca uneori să fiu singur, să trag o ușă după mine. Și știu că lucrurile ăstea nu se pot rezolva simultan, ci doar alternativ.

Singurătatea nu aduce decât fericire parțială. De asta te tot aștept. Știu, pesemne că nu m-am făcut prea bine înțeles și că de aceea cuvintele îmi rămân uneori abstracte. La fel cum în fiecare noapte ma pândește zgomotul infam al așteptării tale. La a treia noastră întâlnire, îți voi povesti despre el, deși, din păcate, de când cu căldurile ăstea cineva parcă fixează brutal orele, iar mai apoi grăbește pasul, pe care eu nu mai știu cum să ți-l recunosc.

Te tot aștept. N-am ce face. Viitorul este pentru mine un motor neoprit ce-mi inspiră curiozitate. Un timp pe care abia îl aștept.